Iniţiativă civică: Cluj-Napoca, primul oraş din România fără fumat în spaţii publice!

       Fiecare om are dreptul de a se bucura de o ambianţă placută, într-un local public, la un suc sau la un ceai, fără să fie nevoit să inhaleze pasiv fumul de ţigară şi să îi fie îmbâcsite hainele cu miros de tabac. 

Din păcate, România a rămas printre puținele state europene în care se mai poate fuma în spațiile publice, ţara noastră neadoptând recomandările Consiliul Uniunii Europene, potrivit cărora toate ţările membre trebuie să pună în aplicare anumite măsuri  pentru a-și proteja pe deplin cetăţenii împotriva expunerii la fumul de tutun în spaţiile publice închise.

Un oraş care se doreşte Capitală Culturală Europeană trebuie să respecte o astfel de reglementare de bun-simţ prezentă în majoritatea statelor civilizate din Europa.

Prin această iniţiativă dorim ca oraşul nostru să fie din acest an obiectul unui proiect pilot: Cluj-Napoca, primul oraş din România în care fumatul să fie interzis în toate spaţiile publice închise. Dacă se poate la alţii, de ce nu s-ar putea şi aici? Avem speranţa că această iniţiativă va avea şi susţinerea ta! Cine este pentru?

 http://www.causes.com/causes/809357-interzicerea-fumatului-in-spatiile-publice-inchise

Salvati Statuia Sfintei Maria!

Statuia Fecioarei Maria este un monument edificat la Cluj în anul 1744. Monumentul se află la ora actuală în spatele Bisericii Sf. Petru din cartierul Mărăști.
Monumentul a fost amplasat inițial pe strada Universității, în fața Bisericii Piariștilor. Monumentul a fost ridicat la cererea guvernatorului Anton Kornis în anul 1744, ca semn de recunoștință pentru ocrotirea adusă Clujului în perioada ultimei mari epidemii de ciuma.

Statuia a fost realizată în stil baroc de către sculptorul austriac Anton Schuchbauer (1719-1789).

Statuia a fost demontată în 1959, întrucât conducerea comunistă a universității nu o agrea. În 1961, la cererea Parohiei Sf. Petru, a fost amplasată în spatele acesteia. La momentul actual statuia se află într-o avansată stare de degradare, poziția fiind nepotrivită unui astfel de monument. Ultima restaurare a avut loc în perioada 1957-1958.

 

Solicităm autoritaţilor reabilitarea monumentului şi reamplasarea acestuia în centrul istoric.

 

Multumiri cordiale presei clujene si sustinatorilor acestei initiative:

 http://ziuadecj.realitatea.net/eveniment/campanie-pentru-restaurarea-statuii-sfintei-maria-protectoarea-clujului-in-timpul-epidemiei-de-ciuma-din-secolul-al-xviii-lea--100340.html

http://www.monitorulcj.ro/actualitate/15400-parkingul-de-pe-kogalniceanu-va-salva-statuia-fecioarei-maria-din-marasti?fb_action_ids=10152201297760367&fb_action_types=og.likes&fb_source=hovercard

http://www.transilvanialive.ro/article/salva%C5%A3i-statuia-sfintei-maria

http://citynews.ro/din-oras/clujenii-cer-pe-facebook-salvarea-statuii-sfintei-maria-protectoarea-1223459

http://www.buzznews.ro/2012/10/22/campanie-pentru-salvarea-statuii-sf-maria-din-cartierul-marasti/

http://www.business-forum.ro/in-exclusivitate/cultura/63658-clujenii-solicit-pe-facebook-salvarea-primului-monument-public-al-oraului.html

Octavian Gherman – la 98 de ani, un senior al Clujului

Octavian Gherman – la 98 de ani, un senior al Clujului

O întâlnire cu domnul Octavian Gherman este în primul rând o lecţie de istorie. La cei aproape 98 de ani pe care îi are, acesta te impresionează cu luciditatea, modestia şi maniera caldă cu care îţi împărtăşeşte diverse episoade ale îndelungatei sale vieţi. Destinul remarcabil al acestui senior al cetăţii, reprezintă o poveste impresionantă, condimentată cu amintiri de la întemeierea Mănăstirii Rohia, din timpul războiului sau din anii petrecuţi în puşcăriile comuniste.

S-a născut în 1914, la Rohia, pe atunci o modestă localitate maramureşeană din cadrul fostului imperiu austro-ungar. Întrucât era cel de-al optulea fiu al preotului Nicolae Gherman, a primit numele de Octavian. Provenind dintr-o veche familie nobiliară maramureşeană, tatăl său reprezenta la Rohia o adevărată instituţie. Delegat la Marea Unire de la Alba-Iulia, preotul Nicolae nu era doar păstorul spiritual al comunităţii, ci şi adevăratul ei lider, consiliindu-şi enoriaşii nu doar sufleteşte, ci şi pe probleme medicale, culturale, economice sau politico-administrative. Dintre realizările sale amintim: construirea bisericii din satul Rohia, înfiinţarea bancii populare „Lăpuşana”,  înfiinţarea unei biblioteci, construirea primei şcoali confesionale din Rohia, punerea bazelor Cooperativei „Comoara” sau înfiinţarea, în satul Rohia, a unei filiale a „Astrei”. Cea mai importantă realizare a sa este ctitorirea mănăstirii „Sfânta Ana”.

Ultimul martor al miracolului care a stat la baza întemeierii Mănăstirii Rohia

Construirea oricărei mănăstiri porneşte de la o legendă. Pentru a afla povestea întemeirii Mănăstirii Rohia nu trebuie să răsfoim cronici pierdute în colburile timpului, ci avem nevoie de câteva minute pentru a-l asculta pe Octavian Gherman, singurul martor ocular în viaţă al acelor evenimente. De numele tatălui său, preotul Nicolae Gherman, se leagă întemeierea Mănăstirii Sfânta Ana din Rohia, lăcaş construit în memoria Anuţei, fiica preferată a parohului, decedată în etate de doar 10 ani. În pofida vârstei înaintate, amintirile lui Octavian Gherman sunt foarte limpezi. Din relatările sale aflăm că la întemeirea mănăstirii nu stă o legendă, ci un fapt real. La scurtă vreme după dispariţia surorii sale Anuţa, tatăl lor a avut un vis în care fetiţa i-a cerut să construiască pe Dealul Viei din localitate, un loc de închinare Maicii Domnului. Preotul nu îndeplinit iniţial rugămintea, crezând că e vorba de o închipuire determinată de depresia care îl măcina. Cu toate acestea visul s-a repetat, iar decizia părintelui de a construi mănăstirea a venit în urma discuţiei cu Floarea lui Ilie, o credincioasă din localitate, care i-a relatat că avuse un vis asemănător. Astfel, însoţit de câţiva săteni, Nicolae Gherman a urcat pe Dealul Viei, şi a ales un spaţiu favorabil construirii lăcaşului de cult, loc în care a amplasat o cruce. Ziua următoare a revenit pe deal pentru a continua demersurile necesarii demarării construcţiei însă nu a găsit crucea în locul ales şi a zărit-o pe o stâncă din apropiere. Întrucât a crezut că pe acolo a trecut cineva şi a schimbat amplasamentul, a luat crucea şi a montat-o pe locul iniţial. Revenind ziua următoare însoţit de câteva persoane, au constatat dispariţia crucii, care era din nou pe stânca din apropiere. Peste noapte ninsese, iar pe zăpadă nu se vedea nicio urmă. Atunci au înţeles că este vorba de un mesaj divin, iar unul dintre săteni a fost atât de impresionat de minunea văzută încât a paralizat, şi-a pierdut graiul şi în scurt timp a murit. La construcţia mănăstirii, care a durat între 1923 şi 1926, a participat întreaga comunitate alcătuită din ortodocşi şi greco-catolici, terenul a fost donat de către un maghiar, nobilul local Béla Csíszér, iar peste 10000 de cărămizi au fost trasportate din mână în mână de către săteni pe un versant abrupt. După ani şi ani, obştea mănăstirii luat decizia de a construi câteva spaţii la poalele dealului, însă noile clădiri, finalizate „la roşu”, au fost abandonate după ce în decursul unei furtuni au fost lovite de trăznet, lucru interpretat ca semn divin de către comunitate. În decursul timpului mănăstirea s-a dezvoltat permanent, ajungând un loc de referinţă pe harta spirituală a ţării,  în special odată cu sosirea pe acele meleaguri a gânditorului Nicolae Steinhardt.

Amintiri cu Nicolae Steinhardt

Faptul că o persoană mai deosebită a intrat în obştea mănăstirii nu a rămas neobservat de către comunitatea din Rohia. Fără îndoială, sătenii nu auziseră de Steinhardt şi nici nu îi citiseră operele. Mulţi se întrebau cine o fi bătrânelul îmbrăcat deosebit de modest, cu accent străin locului şi care petrecea în genunchi întreaga Liturghie. Cei de poştă erau impresionaţi de faptul că adesea corespondenţa acestui nou-venit depăşea în volum corespondenţa întregului sat. Călugării, proveniţi în general de la ţară şi obişnuiţi cu diversele activităţi fizice se amuzau de lipsa totală a spiritului său practic, însă erau miraţi de bunăvoinţa cu care fratele Nicolae dorea să se implice în treburile gospodăreşti. La rândul său Steinhardt a iubit Rohia, acesta fiind locul unde şi-a găsit liniştea sufletească.

Amintirile lui Octavian Gherman cu Nicolae Steindhart sunt numeroase. Cele mai multe dintre acestea sunt istorisiri în care marele scriitor e surprins în ipostaze necunoscute publicului larg şi care ne prezintă o fire activă, veselă, cu un ridicat simţ al umorului.  În final, acesta nu uită să menţioneze că faima actuală a mănăstirii se datorează în mare măsură fratelui Nicolae. 

Studenţie petrecută la Cluj

Octavian Gherman a absolvit Academia de ştiinţe economice din Cluj. În decursul studenţiei a avut ocazia de a intra în contact cu unele personalităţi ale acelor timpuri. L-a cunoscut pe episcopul Iuliu Hossu sau pe Alexandru Vaida-Voevod. Îşi aminteşte că odată, alături de alţi colegi, au luat masa împreună cu fostul premier şi au îndrăznit să îl întrebe dacă într-adevăr, este francmason. Răspunsul lui Vaida-Voevod a venit prompt şi a recunoscut că apartenenţa sa la masonerie a fost determinantă pentru înfăptuirea Marii Uniri. Tot în decursul anilor de studenţie, tânărul Gherman, întrucât a fost surprins împărţind manifeste împotriva dictaturii carliste, va intra pentru prima dată în contact cu închisoarea...

Amintiri de pe front, de la Stalingrad

Un moment important al vieţii sale a fost participarea la cel de-al doilea război mondial. Soldat în armata română, tânărul Gherman a participat şi la campania din Uniunea Sovietică, unde a petrecut câteva luni la celebrul asalt al Stalingradului.  Din relatarea sa deducem că amintirile de la Stalingrad, locul unde s-a desfăşurat una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria umanităţii, sunt deosebit de dureroase. Îşi aminteşte frigul năpraznic, nopţile dormite afară, în zăpadă, sau purecii care îi mişunau pe tot corpul. De asemenea, îşi aduce aminte că cele mai bune provizii alimentare ale armatei germane erau repartizate celor care din prima linie, însă în cazul armatei române lucrurile stăteau exact pe dos...

Căsătoria, din nou sub semnul miraculosului

Povestirea domnului Gherman continuă cu o întâmplare interesantă care i-a marcat restul vieţii. Tânăr fiind, în timp ce se ruga pentru a-şi găsi o soţie potrivită, a zărit în faţa catedralei din Cluj un bătrân călugăr care împărţea iconiţe. A mers către dânsul şi a ales o iconiţă care i s-a părut că o reprezenta pe Maica Domnului. Ajuns acasă, a sesizat că defapt era vorba despre o imagine cu Sfânta Paraschiva. A fost puţin dezamăgit însă doar peste câteva zile avea să o întâlnească pe cea care i-a fost alături o viaţă întreagă. Numele ei? Paraschiva...

Amintiri din închisoarea de la Aiud

Unul dintre momentele importante ale vieţii sale au fost şi anii de detenţie politică. În total 7,5 ani, dintre care şase la temuta puşcărie de la Aiud. Îşi reaminteşte suferinţele, umilinţele şi imaginile terifiante pe care le vedea cu ocazia duşului comun lunar, clipe în care observa faptul că deţinuţii deveniseră piele şi os din cauza regimului alimentar drastic la care erau supuşi. De asemenea, îşi aminteşte cum de câteva ori a văzut moartea cu ochii şi a scăpat doar cu ajutorul divinităţii. Îl întreb cum a reuşit să suporte singurătatea de care a suferit în decursul anui an în care a fost supus unui regim de izolare totală. Îmi răspunde zâmbind că nu a fost niciodată singur, l-a avut mereu alături pe Dumnezeu, fără de care nu ar fi reuşit să supravieţuiască acelor timpuri de coşmar care speră să nu se mai repete niciodată. Parcă neobosit, în pofida vârstei sale patriarhale, Octavian Gherman deapănă noi şi noi amintiri din timpuri şi locuri pe care le cunoaştem din documentare sau manuale de istorie. 

Îmi iau rămas bun de la domnul Gherman conştient că întâlnirea cu acest senior al cetăţii a reprezentat o veritabilă întâlnire cu istoria.

Remember Iuliu Maniu

Motto "... avem intâi nevoie de oameni de caracter şi oneşti şi numai pe urmă de oameni pricepuţi in conducerea treburilor publice; intre un hoţ fără caracter, dar priceput şi intre un om cinstit, dar mai puţin priceput, eu am preferat toată viaţa pe acesta din urmă. Astfel de oameni sunt mai de nădejde decât secăturile obraznice cărora nu le sticlesc ochii decât după afaceri.”  Iuliu Maniu

Pe data de 5 februarie se împlinesc 59 de ani de la trecerea în eternitate a marelui lider naţional-ţărănist Iuliu Maniu. Născut la 8 ianuarie 1873 în Bădăcin (Sălaj), acesta a deţinut diverse funcţii importante: deputat în parlamentul de la Budapesta (acolo unde a susţinut fervent drepturile românilor transilvăneni), preşedinte al Consiliului Dirigent din Transilvania, prim-ministru al României şi preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc. Iuliu Maniu, alături de alţi fruntaşi PNR, face parte dintre artizanii Marii Uniri din 1 decembrie 1918. În 1947, în urma înscenării de la Tămădău, Maniu este arestat şi condamnat la închisoare pe viaţă pentru ”înaltă trădare”. În etate de 80 de ani, după ani grei de puşcărie şi nenumărate umilinţe, Maniu moare la 5 februarie 1953 în penitenciarul de la Sighet iar trupul i-a fost aruncat intr-o groapă comună.

Maniu a oferit, prin propria viaţă, un model demn de urmat pentru orice persoană cu aspiraţii politice. Astfel, cariera sa este o exemplificare a calităţilor pe care trebuie să le deţină un veritabil om de stat. Personalitate politică de talie europeană, democrat convins şi patriot luminat, Maniu a fost un om care nu doar că nu a ezitat să îşi sacrifice interesele personale, ci, atunci când situaţia a cerut-o, a fost dispus să îşi pună în pericol propria existenţă în vederea realizării unor idealuri. Acesta este modelul omului politic Iuliu Maniu, un model atât de necesar în contextul realităţilor actualei clase politice din România, ale cărei principii şi idealuri sunt atât de diferite faţă de cele ale înaintaşului naţional-ţărănist.

Din nefericire, idealurile lui Maniu par a fi înhumate alături de el într-o groapă comună de lângă Sighet. În acest sens nu ne miră faptul că în Clujul de care a fost atât de legat, nimeni nu s-a îndurat să îi realizeze un bust, că propria sa casă memorială de la Bădăcin este în pragul prăbuşirii sau că modelul său politic nu este preluat de către contemporani. Aceasta pare a fi răzbunarea mediocrităţii, a celor care pun interesele personale deasupra intereselor naţionale, faţă de cei care au pus interesele naţionale deasupra celor personale. Şi cu toate acestea, recunoştinţa nu este numai o mare virtute, ci reprezintă şi originea celorlaltor virtuţi. Acum, în plină criză morală şi economică, este necesară o aplecare asupra acestor dimensiuni, iar premisa de la care pornim este că reconstrucţia României poate fi realizată numai de acei conducători dispuşi să aplice exemplul unor oameni politici precum Iuliu Maniu. Fie ca memoria sa să dăinuiască pururea iar spiritual său să ne fie călăuzitor!

România – starea de fapt

Motto:

   "Arta de a guverna e în România sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice." Mihai Eminescu

        “Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei...Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, parlamentarii...Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală" (Octavian Goga, în 1916) 

     Într-o societate tot mai deculturalizată şi dezorientată, saracă moral şi material, cu o clasa politică incompetentă, mincinoasă şi avidă doar de parvenire, un electorat manipulabil, uşor de cumparat cu mită electorală şi un sistem de filtrare al liderilor politici bazat în special pe resurse financiare sau gargară ieftină, într-un context internaţional deosebit de dificil, este imposibil să nu ajungi pe marginea sau fundul prăpastiei.

     Din păcate parcurgem un evident proces degenerativ exprimat de renunţarea la un sistem autentic de valori şi exacerbarea mediocrității oferită generos din soate sursele. Cauzele sunt reprezentate, printre altele, de administrarea nesatisfăcătoare a ţării, subfinanțarea sănătăţii, învățământului și cercetării, faptul că lideri ai lumii interlope au devenit formatori de opinie, comportamentele triviale, adesea violente, oferite de „modelele” care apar la TV și sunt îmbrăţişate de un public vulnerabil, reprezentat în special de către tineri, care vor să fie ca idolii lor, deoarece celebritatea este confundată cu valoarea. Au fost constituite numeroase organizaţii care luptă împotriva poluării naturii, însă din păcate, un proces la fel de grav, poluarea conştiinţelor, inundate cu mizerii din toate părţile, nu este criticat de către nimeni, iar somnul spiritului şi raţiunii a generat întotdeauna monştri. Recentele incidente de la Bucuresti sunt regretabile, astfel de turbulenţe reprezintă un pericol la adresa democraţiei. În halul în care a ajuns, ţara are nevoie de soluţii şi nu de manifestări barbare. Violenţa şi haosul sunt ultimele lucruri care ne mai lipseau. Acumulată în timp, nemulţumirea justificată a populaţiei trebuie manifestată prin proteste civilizate şi ulterior prin vot. Acesta a fost marele câştig al Revoluţiei din 1989. Violenţa anarhică nu aduce nimic bun. Până la biruința unui sistem democrat real, suntem victimele demonocrației.

"Ai carte, ai parte" – un proverb expirat?

Acest proverb este originar din Transilvania, unde, pe vremuri, cartea (funciară) simboliza deţinerea unei proprietăţi, a unei părţi. În decursul timpului, în urma asocierii dintre carte şi învăţătură, zicala a dobândit un sens nou şi diferit şi implicit, referitor la beneficiile educaţiei. Întrucât azi la nivel mondial este sărbătorită Ziua educaţiei, vă prezint câteva gânduri în legătură cu acest subiect.

Parafrazându-l pe marele gânditor irlandez Edmond Burke, putem spune că nașterea și propagarea răului este determinată de lipsa de acțiune a oamenilor binelui. Faptul că răul a cunoscut o propagare periculoasă în România, cu efecte vizibile în toate domeniile vieții socio-economice, nu a fost așadar posibil fără o relativă lipsă de reacție a oamenilor de valoare care de prea multe ori, din diferite motive, au fost fie marginalizați, fie dezamăgiţi s-au delimitat cu bună știință de dimensiunile concrete ale cârmuirii societății. După cum calitatea fiecărui arbore este reprezentată de fructele pe care le oferă, calitatea cârmuitorilor unei națiuni este reprezentată de consecințele politicilor pe care le realizează în beneficiul binelui comun. Iar binele comun înseamnă binele ţării, nu binele personal al celor care conduc.

Din păcate, prea puțini conducători în ale căror mâini au stat destinele acestei țări, au fost conștienți că piatra de temelie a edificiului emancipării naționale şi dezvoltării durabile este reprezentată de către educație. În acest sens, pentru puțini sistemul educațional a însemnat o prioritate, dascălii au fost mereu momiți cu gogoși otrăvite, iar proverbul "ai carte, ai parte" s-a transformat impardonabil în "ai carte, n-ai parte".

În aceste condiţii, cum poate fi sărbatorită la noi Ziua mondială a educaţiei în condiţiile în care profesorii români sunt cei mai prost plătiţi din Uniunea Europeană, iar educaţia a fost mereu Cenuşăreasca bugetului? Ci toate acestea, viitorul unei ţări nu poate fi gândit fără educaţie, mai ales acum, în acest periculos proces de deculturalizare promovat prin toate mijloacele. Un popor văduvit de lumina binefăcătoare a culturii și a educației va fi mereu un popor sărac material și mai ales spiritual, un popor care va privi cu jind spre zările străinătății, spre care va fi mereu tentat să își întrepte pașii, lăsând în urmă, o patrie suferindă şi fără perspective. De ce această iresponsabilă lipsă de interes faţă de educaţie şi implicit faţă de viitor?

Măcar acum, în cel de-al doisprezecelea ceas, este necesară o implicare activă a societăţii civile şi a oamenilor de valoare într-un demers care să determine o schimbare reală, atât de așteptată de mai bine de 20 de ani. Motivația acestei necesități rezidă în faptul că investiția în viitor, prin educație, este indispensabilă în orice societate responsabilă și că neglijând educația tinerilor, compromiţi viitorul acestei țări. Aceasta pentru că, educaţia este, așa cum spunea Nelson Mandela, cea mai puternică armă pe care o putem folosi pentru a schimba în bine lumea.

Modernizare si integrare

Modernizare și integrare

Ultimele decenii ale istoriei României şi Europei, cu deosebire a estului acesteia au fost între cele mai agitate perioade ale istoriei contemporane. După cel de-al doilea razboi mondial continentul european s-a scindat în două sisteme social-politice, economice şi ideologice – sistemul capitalist, sau occidental şi acela socialist (iar în cadrul acestuia CAER – „Consiliul de Ajutor Economic Reciproc”) respectiv în două blocuri militare, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord – NATO şi Tratatul de la Varşovia. Între cele două sisteme şi blocuri militare a căzut pentru câteva decenii „Cortina de fier”. „Lupta de clasă”, caracteristică ţărilor „democrat-populare” în perioada imediat următoare conflagraţiei mondiale, s-a extins şi asupra raporturilor dintre Estul socialist şi Vestul capitalist. S-a constatat un fel de competiţie manifestată pe toate planurile, în economie, politică, cultură, artă sau sport. Această situaţie a influenţat negativ spaţiul răsăritean. S-a demonstrat, cu forţa realităţii obiective şi a gândirii eliberate de prejudecăţi de clasă, că progresul societăţii inclusiv realizarea obiectivelor sale sociale fireşti, se pot obţine doar în cadrul unei orânduiri în mod real democratice, absolvită de orice forme de totalitarism şi dogmatism, bazată pe legile unei vieţi economice libere, orientată spre nevoile pieţii, nevoi care aparţin, în definitiv, societăţii umane. În competiţia dintre sisteme a învins, până la urmă, acel sistem care, înregistrând o productivitate mai mare a muncii, poate să asigure prin aceasta acoperirea în mai mare măsură a necesităţilor umane.

Pentru România, ca şi pentru toate celelalte ţări care au cunoscut experienţa totalitarismului comunist şi, pe care depăşind-o în situaţia ivită ulterior anului 1989, problemele de rezolvat la nivel naţional, zonal şi local au fost dintre cele mai dificile. Aceasta în măsura în care aceste ţări au hotărât să se integreze într-un stil şi ritm nou de muncă, de viaţă şi de gândire. După destrămarea sistemului socialist (mai întâi ca sistem inter-statal, ulterior în fiecare stat component), prin desfiinţarea CAER şi a Tratatului de la Varşovia, prioritare au fost aderarea şi integrarea în structurile euro-atlantice, structuri economice, politico-juridice, militare. Aceasta a fost şi este percepută ca o şansă viabilă de a se dezvolta în sensul modernizării şi progresului.

Antrenând toate straturile de viaţă socială, modernizarea presupune modificări esenţiale în conştiinţa oamenilor, în concepţiile lor politice şi juridice în primul rând, în mentalităţile respectiv în atitudinile faţă de viaţa social-politică, juridică, economică şi spirituală a ţării. Au fost – şi sunt încă necesare activităţi preliminare de informare a populaţiei asupra teoriilor şi noţiunilor utilizate respectiv a realităţilor pe care le exprimă. Considerăm că, din păcate, acestei chestiuni, cu toată importanţa sa, nu i s-a acordat, cel puţin la nivel de masă, atenţia cuvenită. Întrucât s-a creat impresia că intrarea în „marea familie europeană” este – ceea ce a şi fost – o dorinţă quasi-generală însă pentru o serie de categorii socio-umane, rurale şi urbane, s-a perceput a fi mai mult o „fenomen” mecanic şi prea puţin organic. Dacă la nivelul conştiinţei sistematice s-au ridicat adeseori la un nivel ştiinţific adecvat, constatările, concluziile şi recomandările sale nu au penetrat corespunzător în conştiinţa comună. Unii, mai apropiaţi de mentalul colectiv, au fost înclinaţi să creadă că deşi nu este vorba de o desconsiderare de sorginte elitar-europeană a realităţii româneşti, concepte fundamentale precum „intrarea în Europa” ar fi cel puţin un abuz lingvistic. „Argumentaţia” a decurs (şi pentru unii ea este încă actuală) în sensul că ţara noastră oricum „este dintotdeauna în Europa”, minimalizându-se faptul că în parametrii socio-politici, economici şi spirituali „Europa” nu este pe atât o noţiune (pur) geografică, pe cât una umană complexă, implicând toate aspectele obiective şi subiective ale vieţii sociale omeneşti. O realitate poate că niciodată încheiată deplin, o realitate care se edifică în lumina unui ideal dinamic, în continuu progres. De asemenea populaţia, în marea parte a ei, a văzut şi aşteptat în principal beneficiile integrării şi mai puţin costurile sau riscurile ei.

Între noţiunile care definesc acest proces istoric sunt şi acelea de „aderare” şi „integrare”. Aşa precum cunoaştem (aici recurgem la explicaţii elementare, de dicţionar) prin aderare (provenind de la verbul „a adera”) se înţelege – 1. „A deveni membrul unui partid, al unei ideologii, al unei acţiuni, cunoscându-i şi împărtăşindu-i principiile”; 2. „A se ţine strâns de ceva”; 3.”(despre state) a deveni parte la un tratat pe care nu l-a semnat” (subl.ns.) – (DEX, Edit. Academiei..., Bucureşti, 1975 , p.11). Noţiunea de „preaderare” semnifică acţiunile politice, juridice, economice şi ideologice premergătoare aderării propriu-zise, activităţi menite să prepare partea care optează pentru aderare în sensul facilitării acestui obiectiv. Integrarea presupune un proces amplu şi profund în cadrul căruia cel implicat să devină parte organică a unui întreg, parte aflată în relaţii de interdependenţă cu celelalte părţi şi cu întregul acestora. Conform aceleiaşi surse (DEX, 1975) prin integrare se înţelege acţiunea de a (se) integra şi rezultatul ei; (p.433). Prin a (se) integra se înţelege „ A (se) include, a (se) îngloba, a (se) încorpora, a (se) armoniza într-un tot” (ibid.). Anthony Giddens, ocupându-se de creşterea interdependenţei din „societatea mondială” în cadrul globalizării, foloseşte noţiunea de „integrare globală”. Totodată, el consideră că „Uniunea Europeană” reprezintă o replică la globalizare, o încercare de a compensa puterea în scădere a statelor-naţiuni prin construirea unei asocieri supranaţionale de state europene. Continuând această idee, putem spune că Uniunea Europeană este o formă de integrare care caracterizează continentul european. Alte semnificaţii, mai particulare ale concept la Giddens sunt: integrare politică, integrare economică industrială, integrare rasială (îndeosebi a populaţiei de culoare), integrarea computerului şi a tehnologiilor de comunicaţii (în cultura şi civilizaţia contemporană), integrarea şcolară, integrarea zonală (în arhitectură) etc.

În sens general, „integrarea europeană” înseamnă um „proces prin care ţările membre ale Uniunii Europene înţeleg să-şi transfere, în mod progresiv, de la nivel naţional la nivel supranaţional, o serie de competenţe ce ţin de resortul suveranităţii naţionale, acceptând să le exercite în comun şi cooperând în domeniile respective de activitate în scopul atingerii unor obiective de natură politică, economică, socială şi culturală ce vizează progresul şi dezvoltarea acestor state” (Ion Jinga, Andrei Popescu, Integrarea europeană – Dicţionar de termeni comunitari, lucrare publicată sub egida Consiliului Legislativ, Edit. Lumina Lex, 2000, p.113). Aplicată în domeniul economic al vieţii sociale, integrarea europeană presupune dezvoltarera interdependenţei economice a ţărilor membre, liberalizarea pieţelor şi a comerţului acestora, circulaţia liberă a forţei de muncă şi a capitalurilor. Integrarea politică implică încorporarea principiilor şi practicilor politice democratice ale Uniunii, aceea juridică – armonizarea legislaţiei în sensul adoptării concepţiei juridice europene, aceea spirituală – însuşirea valorilor culturii europene respectiv general-umane şi, ca o sinteză a tuturor, asimilarea şi respectarea principiilor şi normelor morale ale culturii şi civilizaţiei europene.