Romania si talantii sai pierduti

Al 25-lea capitol al Evangheliei după Matei ne vorbește despre responsabilitate, laudă și pedeapsă. Parabola este simplă: există un stăpân, trei servi care primesc de la acesta un număr de talanți și un moment final, de balanț, în urma căruia servitorii care și-au sporit numărul de talanți primesc elogiile stăpânului iar cel care a nu a făcut nimic cu talantul este pedesit. Talantul pe care stăpânul îl încredințează servitorilor reprezintă talentul cu care fiecare om este înzestrat de Dumnezeu, acea sumă a abilităților și capacităților (materiale, intelectuale sau spirituale) pe care le deține ființa umană. Nu este necesar ca toată lumea să aibă același număr de talanți.

Esențială e maniera în care sunt utilizați. Nu se dorește ca fiecare să primească același număr de talanți întrucât acest lucru ar fi imposibil, fiecare individ uman fiind, datorită legilor naturii, unic. Mergând pe același raționament, este exclusă utopia socialistă a unei societăți egalitare. Servitorii care și-au folosit talanții corespunzător sunt apreciați, iar cel care l-a îngropat e mustrat. Stăpânul nu îi plasează pe cei trei la egalitate, ci e just, acționând meritocratic, ghidat de principiul “după faptă și răsplată”. Evident că și în societate acest exemplu funcționează. Dacă ar exista un sistem de recompense nediferențiate, orice inițiativă ar fi descurajată iar progresul s-ar realiza mai lent, sau chiar deloc. Dogmatic, acestă pildă mai relevă și existența liberului arbitru. Stăpânul nu impune vreun obiectiv. Astfel, fiecare om are libertatea de a-și utiliza talanții după bunul plac. La final, deși rezultatele celor care și-au întrebuințat cu folos capacitățile sunt evident diferite, acest lucru nu este important în ochii judecătorului. El este satisfăcut că primii doi servitori au acționat responsabil, cu bună credință, în circumstanțele diferite ale propriilor limite. Altul este tratamentul aplicat celui de-al treilea serv, sluga “vicleană, leneșă și netrebnică”, a cărui atribute sunt aspru pedepsite.

Adesea mă gândesc la talanții primiți de țara noastră și cred ca acest teritoriu a fost binecuvântat cu toți talanții de care putea dispune stăpânul. Într-adevăr, cu dificultate poți găsi o țară care să dețină resursele României. Nu întâmplător încă din vechime, așa după cum amintea însuși Papa Ioan-Paul II, acestui ținut i se mai spunea Grădina Maicii Domnului. Cum și-a utilizat însă România talanții? Este evident că nu i-a fructificat și nici măcar nu i-a îngropat. Asemeni fiului risipitor, această țară și-a bătut joc de zestrea primită. Condusă mai mereu de o clasă politică incompetentă, România și-a repudiat valorile, și-a trimis fiii la slugărnicit lumea întreagă, și-a amanetat aurul străinilor, și-a pus lacătul pe Grânarul Europei, și-a lăsat de izbeliște frumusețile naturii (vezi Herculanele, odinioară perla turismului european care a devenit o ruină). Mai nou, deși se spune că “cine nu are bătrâni, să își cumpere” profesori de mare valoare sunt îndepărtați prin pensionare forțată de la catedră într-un stil înjositor, după ce nu demult au fost păcăliți cu legi de majorări salariale neaplicate ( mă întreb în ce stat de drept al lumii civilizate s-a mai petrecut așa ceva?!), respectiv umiliți cu legi de diminuări salariale, evident aplicate. Lista exemplelor poate continua.

La final, pilda talanților pomenește că pedeapsa servitorului care și-a bătut joc de talant a constat în trimiterea acestuia în “întunericul cel mai din afară, acolo unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Acum este explicabil de ce Grădina Maicii Domnului e copleșită de plângeri și scrâșnirea dinților.

Urare de Craciun

Satul romanesc contemporan

Ca şi întreaga societate românească, satul se află din multe puncte de vedere într-o situaţie inedită: trecerea dificilă, minată de contradicţii, de la sistemul social-politic totalitar spre unul democratic şi de la economia centralizată spre economia de piaţă,
În planul relaţiilor economice trecerea s-a făcut de la proprietatea colectivistă la proprietatea privată. În planul relaţiilor sociale, trecerea s-a realizat de la “colectivism” ca subordonare impusă a individului şi a microgrupurilor sociale în sistemul local grupal de producţie, la munca individuală. S-a observat o lipsă de interes și motivație a populaţiei rurale în abordarea acestor procese istorice. Este vorba de o populaţie rurală în bună parte îmbătrânită iar cea tânără neinteresată de agricultură. Consecinţa majoră a acestei situaţii se exprimă în criza agriculturii româneşti. În mod concret, factorii economici care explică situaţia satului românesc contemporan sunt: fărâminţarea excesivă a proprietăţii funciare. dificultatea folosirii tehnicii şi a metodelor moderne de muncă și revenirea la instrumentele tehnice şi munca tradiţională, etnografică. Caracteristicile sociale ale satului românesc contemporan sunt scăderea numărului de locuitori, îmbătrânirea şi feminizarea forţei de muncă precum şi exodul intern (rural-urban) respectiv extern. Ca urmare a acestui complex de factori economici şi sociali, a lipsei de încredere faţă de agricultura asociativă (confundată uneori cu aceea de tip CAP în condiţiile în care nu sunt cunoscute avantajele unei agriculturi moderne, asociative), precum și a lipsei unor politici agricole coerente s-a ajuns la restrângerea producţiei la unele necesităţi imediate ale gospodăriei, determinând apariția unei agriculturi de subzistență.

Sociologia la USAMV

Este o axiomă - şi mai mult - un truism, atât în psihologie şi pedagogie cât şi în sociologie, concepţia conform căreia formarea omului cuprinde, alături de formarea profesională, de specialitate, şi aceea umanistă, culturală şi morală. Formarea personalităţii umane nu se realizează spontan sau ca o implicaţie ori derivaţie a componentei profesionale, ci în cadrul unei activităţi calificate, de profil socio-uman. De asemenea este demonstrată, cu forţa imbatabilă a ştiinţei şi a vieţii practice, dependenţa în tot mai mare măsură a performanţei profesionale de calitatea socială, culturală şi morală a omului.
Care om, implicat în procesul educaţional, nu ştie că acest proces are două laturi inseparabile şi interdependente: instrucţia (transmiterea şi însuşirea de informaţie de specialitate şi de „cultură generală”) şi educaţia (formarea caracterului, a omului în integritatea personalităţii sale)? În condiţiile în care, după cum spuneam, edificarea omului ca om, cetăţean, intelectual şi specialist, necesită o acţiune multiplă, calificată şi permanentă, se impune, ca o necesitate sine qua non, o tot mai stăruitoare atenţie, alături de însuşirea profesiei, pregătirii culturale şi morale. În cadrul acesteia un rol fundamental îl are, între alte discipline socio-umane, filosofia (ca perspectivă de maximă esenţialitate în raporturile teoretice şi practice ale omului cu natura, societatea şi cu sine însuşi) sau sociologia (ca instrument determinant în înţelegerea fenomenelor sociale şi integrarea responsabilă a omului în societate).

Studiul sociologiei la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj-Napoca poate fi încadrat în trei perioade. Prima perioadă, cea interbelică, îl are în centrul atenției pe Mihai Șerban (1887-1947). Personalitate de seamă a mediului academic clujean, înalt demnitar al statului român, cu studii deopotrivă economice și agronomice, Mihai Șerban a fost un energic militant pentru dezvoltarea învățământului agronomic clujean și național, atât din calitatea sa de rector cât și din aceea de demnitar. Principalele sale contribuții sunt reprezentate de către ridicarea învățământului agronomic din România la nivel universitar, similarizarea sistemului educațional agricol cu cel regăsit la nivel european și dezvoltarea «Academiei de Înalte Studii Agronomice Cluj». Mihai Șerban a fost un susținător al interdisciplinarității, pledând pentru îmbinarea studiului mai multor științe care au ca obiect de studiu ruralul – economia, agronomia și sociologia. A pledat pentru dezvoltarea agronomiei sociale, știință care are la bază ideea că agricultura nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru ridicarea materială și emanciparea culturală a populației. În a doua perioadă, aceea postbelică, remarcăm activitatea Mariei Olah, care a coordonat, în condițiile specifice timpurilor, un curs de sociologie rurală. Tot în respectiva perioadă au fost întreprinse și unele cercetări sociologice de teren printre care amintim un studiu privind forțele de producție în agricultura județului Cluj. Ultima perioadă, aceea post-decembristă (din 1990 și până în prezent), consemnează activitatea profesorului Eugen S. Cucerzan și a subsemnatului. În cadrul specializărilor «Inginerie și management în alimentație publică și agroturism» respectiv «Inginerie economică în agricultură» cursurile de sociologie generală și sociologiei rurală au un caracter obligatoriu (în cadrul altor specializări au un caracter opțional sau facultativ) au fost redactate numeroase lucrări de licență cu caracter sociologic, metodele de cercetare în sociologie sunt utilizate frecvent atât la nivel de licență (prin realizarea unor cercetări concrete în decursul semestrului și în perioada de practică sociologică) cât și în tezele de doctorat. Tematica cursurilor de sociologie își propune familiarizarea studenților cu problematica de bază a sociologiei precum și cu metodologia specifică acestei discipline. Alături de activitatea didactică și științifică titularii disciplinelor de sociologie au realizat diverse studii sociologice de amploare care vizau atât diferite realități atât ale ruralului românesc (dezvoltarea socio-economică în mediul rural din Regiunea de Nord-Vest, studii de caz în localitățile Tureni, Rohia, Feleacu, profilul celor care au muncit în străinătate - la nivelul ruralului județului Sălaj, cât și anumite probleme interne ale universității - profilul candidaților, opinia profesorilor și a studenților privind desfășurarea actului educațional din universitate, precum și studii privind activitatea și contribuțiile științifice ale unor predecesori clujeni – Mihai Șerban, George Em. Marica etc).

Trăim, se spune, una din cele mai mai grave crize ale ultimelor decenii. „Cauzele”, investigate de către specialişti, ni se spune că sunt de ordin economic. Se pierde însă din vedere existenţa reală a unei crize morale a societăţii preocupate excesiv de prosperitatea materială şi prea puţin, sau deloc, de aceea spirituală. Cel mai înalt scop trebuiue să fie prosperitatea spirituală, pe baza bunăstării materiale care nu trebuie să fie un obiectiv în sine ci un mijloc sau un instrument necesar atingerii dezvoltării spirituale. Acesta este mesajul unor discipline precum sociologia, iar acest mesaj trebuie transmis tinerei generaţii şi adoptat de către ea.