Un top 10 al oraselor din Romania intr-o perspectiva personala

vineri, 31 mai 2013

Clujenii şi interzicerea fumatului în spaţiile publice închise


 În decursul lunii ianuarie a.c. am lansat o iniţiativă civică privind adoptarea de către municipiul Cluj-Napoca a recomandărilor europene în legătură cu interzicerea fumatului în unele spaţii publice. După cum se ştie, România a rămas printre ultimele ţări membre ale Uniunii Europene care nu şi-a armonizat în această privinţă legislaţia internă cu aceea  europeană. Iniţiativa noastră s-a bucurat de o mediatizare generoasă şi de o susţinere largă din partea populaţiei. 
 Avem speranţa că Parlamentul României şi autorităţile locale vor  conştientiza importanţa adoptării unor astfel de măsuri cu privire la fumat şi vor acţiona în consecinţă. Un oraş care se doreşte Capitală Culturală Europeană trebuie să respecte o astfel de reglementare de bun-simţ prezentă în majoritatea statelor civilizate.

În decursul lunilor aprilie şi mai a.c. alături de studenţii pe care îi coordonez, am realizat un studiu sociologic la nivelul municipiului Cluj-Napoca, cu scopul de a vedea opinia clujenilor cu privire la adoptarea la nivel local a recomandărilor europene în legătură cu interzicerea fumatului în spaţiile publice închise.
 În cadrul acestui sondaj am utilizat un eşantion reprezentativ de 1180 persoane, iar nivelul de încredere este de 95%. În alegerea numărului de subiecţi s-a ţinut cont de proporţia în cadrul populaţiei a persoanelor fumătoare şi nefumătoare.
În fiecare an, pe data de 31 mai se sărbătoreşte Ziua mondială fără tutun. Profit de eveniment pentru a vă oferi câteva rezultate din cadrul acestei cercetări.

duminică, 10 martie 2013

George Em. Marica şi satul românesc



George Em. Marica (1904-1982), odinioară profesor de sociologie la Universitatea ”Regele Ferdinand” şi apoi cercetător la Sectorul de filosofie şi sociologie al Filialei Cluj a Academiei Române s-a preocupat constant de problemele sociologice ale satului românesc. Ca profesor a publicat, între altele, „Satul ca structură psihică şi socială” (curs litografiat in 1948 şi republicat sub îngrijirea lui Andrei Negru la Fundaţia Culturală Română în 2003), „Încercare de definiţie a satului” (apărut în 1942 şi republicat în „Studii Sociologice” de către Gheorge Cordoş şi Traian Rotariu în 1997). Investigaţiile rurale de teren s-au concretizat în studiul Satul ardelean (1944). În ultimele decenii profesorul Marica a participat la o serie de cercetări ale satului în judeţele Sălaj, Cluj, Satu-Mare, astfel încât se poate spune că opiniile sale despre sat se bazează atât pe literaturii de specialitate (sociologia rurală), cât şi pe contactul nemijlocit cu satul românesc.
După cum se indică şi în titlu, studiul Încercare de definiţie a satului pune dintru început problema fundamentală adefinirii satului. Mai întâi George Em. Marica se ocupă de criteriile ştiinţifice, logice şi metodologice ale unei asemenea operaţiuni. Drapt urmare definirea satului trebuie să aibă un caracter complex, sintetic apelând la o serie de factori determinanţi care trebuie să fie prezentaţi într-o ordine firească şi anume: a)„ stratul de factori exteriori- materiali”; b)„ stratul de factori interiori-spirituali”.
Cele două tipuri de factori se influenţează reciproc în condiţiile în care factorii materiali (geografici şi economici) constituie stratul de „factori explicativi de bază”¹ influenţând şi stratul de factori spirituali, sociologici şi ideologici. Astfel, în formularea autorului „structura materială determină modul de a fi al relaţiilor sociale şi al sufletului colectiv”². Relaţia este şi inversă: factorii sociologici şi ideologici influenţează şi la rândul lor factorii naturali- materiali. Complexitatea acestei situaţii este exemplificată de către autorul studiului pe de o parte prin aceea că „ determinaţia mai mare a mediului natural ca şi ocupaţia agricolă explică în bună măsură anumite trăsături ale spiritului rural cum ar fi: apropierea mai mare de natură, concepţia sa mai metafizică, sociabilitatea spontană mai pronunţată”, iar pe de altă parte factorii spirituali (felul de a fi al sufletului rural) „determină la rândul lor raportul ruralului cu natura”³. În realitate, cele două serii de factori (poate că ar fi fost de preferat o mai nuanţată a noţiunii de „factori determinanţi”), au o însemnătate constitutivă identică pentru viaţa socială ele fiind numai două perspective asupra aceleiaşi realităţi sociale. În sfârşit, satul trebuie să fie definit, într-o înţelegere structurală catotalitate, subliniindu-seunitatea laturilor – „straturilor” sale.
În acest punct al analizei, facem o trimitere la concepţia lui D. Gusti despre  cadrele (cosmic, biologic, psihic şi istoric) şi manifestările(economice,  spirituale, etico-juridice şi politico-administrative) caracteristice vieţii socio-  umane (cu aplicaţie la mediul rural), invocându-se şi legea paralelismului  sociologic („cadrele şi activităţile vieţii sociale nu pot fi reduse unele la altele,  ele există paralel şi se influenţează reciproc”4). La D. Gusti teoria despre cadrele şi manifestările vieţii sociale ca şi legea paralelismului sociologic este destinată cercetărilor monografice de teren. La G. Em. Marica analiza factorilor exteriori-materiali şi interiori-spirituali între care constată o „acţiune paralelă”5, are un mai pronunţat caracter teoretic atât ca origine (literatura de specialitate universală şi autohtonă) cât şi ca finalitate (abordarea teoretică a satului).
În continuare, George Em. Marica se ocupă de factorii constitutivi şi determinanţi naturali-materiali. Punctul de plecare al consideraţiilor sale îl constituie teza că satul este ounitate, adică „o formaţie socială cu viaţă proprie, relativ independentă de indivizii ce o alcătuiesc”, indivizi care, interdependenţi alcătuiesc un „tot”. Această unitate ar fi genul proxim al definiţiei satului. Diferenţa specifică se originează în întrebarea „ce fel de unitate este el”? De  aici comparaţia, respectiv distincţia care se face între sat şi oraş şi care se întâlneşte aproape la fiecare pas, atât în Încercare de definiţie a satului cât şi în Satul ca structură psihică şi socială. Mai întâi asemănările: atât satul cât şi oraşul sunt unităţi determinate de natura geografică. Deosebirea provine din faptul că satul resimte în mai mare măsură influenţa naturii decât oraşul care, la rândul său, infuenţează în mai mare măsură natura decât satul (este citat W.Sombart). Apoi, cu toate că etnicul nu este constitutiv pentru „satul în sine”, el are mai multe legături cu satul decât cu oraşul acesta din urmă având o populaţie mai mobilă şi mai cosmopolită. Un alt element al diferenţei specifice a satului faţă de oraş îl constituie omogenitatea mai pronunţată a satului explicabilă prin omogenitatea economică a ţăranilor a căror ocupaţie de bază este agricultura (comparativ cu diversitatea socio-profesională mai pronunţată a oraşului - n.n.).
Referindu-se la factorii constitutivi şi determinanţi sociali, G. Em.Marica analizează mai întâi volumul, densitatea, mobilitatea şi omogenitatea satului. Cu această ocazie constată că satul având o populaţie mai puţin numeroasă, se caracterizează prin existenţa unor relaţii interpersonale mai strânse. Lipsa de densitate şi slaba mobilitate a locuitorilor săi, omogenitatea superioară a satului se datorează atât structurii sale etnice cât şi economice şi profesionale mai unitară; sub raport psiho-social autorul remarcă asemănarea mai mare decât la oraş a locuitorilor unui sat din punctul de vedere al limbii, religiozităţii, opiniilor, moravurilor şi normelor de conduită. Pentru a răspunde la întrebarea privitoare la aspectul central al sociabilităţii rurale (cum se leagă şi se grupează indivizii între ei), G. Em. Marica reia problema unităţii satului şi a naturii acestei unităţi. Satul este o „unitate durabilă” iar consecinţa durabilităţii vieţii lui sociale este apariţia unei „ordini sociale” între factorii ordonatori fiind tradiţiile, obiceiurile, regulile sociale, conducerea (fie individuală, fie colectivă – „sfatul bătrânilor”). Această unitate nu este realizată printr-un act conştient şi voluntar ci prin comunitatea de viaţă tradiţională; structura socială nu are un scop conştient (este „nefinală”); este o unitate primară (este citat Cooley) – toţi locuitorii unui sat se cunosc şi sunt în contact personal; ei alcătuiesc o „formaţie socială totală”, „bine integrată, dominată de un spirit colectiv”, până la un punct o comunitate de viaţă „hotărâtoare pentru formaţia socială şi idealurile sociale ale membrilor săi”6. „Unitatea totală” se datorează faptului că ea se întreţine pe sine din ea însăşi, caracterizându-se prin autonomie (poate să trăiască, la nevoie, prin mijloace proprii). Această autonomie se referă nu numai la aspectele biologice şi economice ale vieţii, ci, în bună măsură, şi la spectele vieţii spirituale, normele de gândire şi acţiune fiindale satului.
Factorii constitutivi şi determinanţi socio-spirituali ai satului se definesc în concepţia lui Marica printr-o serie de standarduri de conduită, de valori şi norme care îi condiţionează specificul. Valorile spirituale specifice satului sunt: tradiţia („dominaţia obiceiurilor şi normelor moştenite, [...] dominaţia trecutului asupra prezentului” 7) dar şi rutina şi inerţia; de asemenea dominantă în viaţa satului este mentalitatea mistico-mitico-religioasă; tot de tradiţie ţine şi „conformismul social” („manifestările individului nu trebuie să se abată de la canoanele colective, care sunt intangibile tocmai în virtutea faptului că au fost şi ale înaintaşilor”8); „individualismul ţăranilor care se asociază pe bază de relaţii spaţiale (vecinătatea) şi de rudenie (familia, neamul) factorii sufleteşti care condiţionează asocierea sunt: nevoia, tradiţia, obişnuinţa, rutina. Relativ la natura sociabilităţii şi a spiritului rural G. Em. Marica prezintă ca aparţinând satului (spre deosebire de oraş), caracterul mai intim, mai direct, mai personal şi mai durabil al vieţii sociale rurale, simplitatea ei precum şi sinceritatea (ca autenticitate şi naturalism), profunzimea şi complexititudinea legăturilor dintre săteni.
Desigur, G. Em. Marica are în vedere, în studiile sale în primul rând satul tradiţional. Este satul despre care marea majoritate a cercetătorilor săi (oameni de ştiinţă, scriitori, filosofi) s-au pronunţat nu numai elogiativ, dar şi cu o evidentă notă de idealizare. Ţinând seama la o asemenea tradiţie de abordare a satului omul de ştiinţă clujean atrage atenţia asupra de pericolului absolutizării aspectelor idealizante şi paseiste ale acestei tradiţii. Mai mult, în acord cu realităţile rurale contemporane, el recunoaşte că „zilele satului – ale satului autentic - [sic!] sunt numărate” 9. Iar verdictul în această problemă aparţine unui proces ireversibil – urbanizarea.
În finalul studiului său, sintetizând coonsideraţiile anterioare G. Em. Marica propune următoarea definiţie a satului – poate cea mai completă şi mai complexă din literatura sociologică românească: „satul este o unitate cu bază geografică, cu o populaţie agricolă şi puţin numeroasă, dar deasă, sedentară şi omogenă, o unitate durabilă, puţin diferenţiată şi stratificată, însă bine integrată, o uniatate nevoluntară şi nefinală (chiar o comunitate de viaţă), o unitate primară şi totală (adică o unitate completă fără să fie complexă, ci relativ simplă şi o unitate autonomă, mai bine zis autarhă), determinată de tradiţie, care explică în mare măsură fixitatea sa, iraţionalismul motivaţiei sociale şi conformismul social puternic ce domneşte la săteni, ca şi felul de a fi rutinar al societăţii lor, caracterizează prin predominarea raporturilor personale, intime, directe, totale, etc. Se pot aduce precizări şi mai departe, determinând ce fel de unitate e satul, în mod obişnuit. Indiferent care din clasificările de unităţi o adoptăm, fie pe aceea care găseşte numai două tipuri de unităţi (masă şi grupă), fie pe aceea a lui Wiese care găseşte trei tipuri (masă, grupă, corporaţie) sau pe aceea mai recentă a lui Gurvitch, care distinge tot trei tipuri (masă, comunitate – corespunde „grupei” lui v. Wiese – şi comuniune), putem spune că satul e în genere o grupă. El ia uneori şi caracterul de masă sau comuniune, dar acestea sunt cazuri excepţionale; în mod obişnuit satul e o grupare”10.
            Studiul Satul Ardelean fructifică investigaţiile seminarului de sociologie al Universităţii din Cluj în iulie 1943 în comuna Râu Bărbat, plasa Pui, judeţul Hunedoara. Odată cu aceste investigaţii respectiv cu sinteza rezultată, George Em. Marica aplică la realitatea localităţii cercetate (şi prin extensie la satele şi zona învecinată) elementele principale ale definiţiei satului. Punctul de plecare este concepţia satului ca unitate, atât a proceselor sociale care îl caracterizează în interior cât şi a raporturilor cu alte colectivităţi (în exterior). Abia în al doilea rând cercetarea condusă de Marica s-a interesat de “condiţionările vieţii sociale” (geografia, biologia şi istoria satului respectiv de credinţe şi folclor sau fenomenele de cultură legate de fenomenele sociale). Cu o excepţie: problemele de psihologie socială -“dată fiind intima conexiune între aspectul social şi cel psihic”¹¹. În continuare şi concretizarea suportului teoretic din Încercare de definiţie a satului, Marica tratează, în specificitatea locală a lor, notele care, în concepţia sa, definesc satul: 1. “unitatea sătească”; 2.  diferenţirea socială şi profesională “(care este mai mică la sat decât la oraş); 3.  subunităţile săteşti cele mai importante (cătunele, cetele, întovărăşirile, sectele,  familiile rurale); 4. raportul satului în cauză cu late sate, cu oraşul şi cu statul, şi pe lângă acestea, problemele demografice, aspectele cultural-spirituale, credinţele magice, descântecele, folclorul. Similar opiniilor din lucrarea Spiritul ardelean (publicată postum) autorul constată că Transilvania este, în general, provincia cea mai “ridicată”, mai civilizată şi mai urbanizată a spaţiului românesc. Realitatea rurală observată la nivelul comunei Râu Bărbat reclamă în opinia sa extinderea cercetării la scara localităţilor limitrofe şi a regiunii. Un alt element care defineşte satul ardelean este raportul autorităţilor române cu minorităţile etnice, influenţele reciproce ale acestora de unde şi diversitatea şi originalitatea culturală a provinciei.
În cursul intitulat Satul ca structură psihică şi socială, “unitatea sătească”, trăsătura definitorie a satului, este condiţionată de următoarele attribute specifice constitutive: vecinătatea, comuniunea de interese economice, viaţa şi experienţa comună, asemănarea credinţelor religioase şi magice respectiv “unitatea religioasă (dată de conţinutul credinţei şi ceremonialul ca formă exterioară a ei), “conformismul sufletesc”, dimensiunea spaţială mai redusă (faţă de oraş), continuitatea şi stabilitatea mia mare. Deşi valoarea acestor factori explicativi este inegală, numai luate împreună se poate accede la o explicaţie “mulţumitoare” a unităţii săteşti. Ca unitate satul este: 1. o unitate integrată, 2. o comunitate cu bază naturală, 3. o unitate în care asocierea se face “în virtutea proximităţii spaţiale a oamenilor (vecinătatea); 4. o asociaţie nevoluntară şi în general nefinală (adică fără scopuri prestabilite), şi, ca atare mai durabilă (în acest aspect, afirmă autorul, satul este asemănător oraşului); 5. o comunitate de viaţă deoarece îl cuprinde pe om “în întregime”; o “comunitate primară” (adică primordială, ci o puternică influenţă asupra idealurilor şi orizonturilor sale; 7. o “asociaţie primară, de ordin inconştient-tradiţional (“deodată cu omul”, “o formaţiune socială universal-umană”, o unitate constitutivă de socialitate” pentru că asigură individului “prima şi cea mai complexă experienţă de viaţă socială organizată, formând natura sa socială şi punându-I la dispoziţie idealurile collective”¹²); 8. un “grup primar” în care date fiind provenienţa socială şi controlul colectivităţii asupra tuturor valorilor, interesele individului sunt subordonate interesului social; 9. o “unitate totală” în care poate trăi ca şi naţiunea, în mai mare măsură ca şi familia, “în sine şi pentru sine”spre deosebire de oraş care nu poate să existe rupt de restul ţării; 10. o “unitate puţin diferenţiată şi stratificată”¹³ individualizată prin omogenitatea structurii sale sociale. Dacă în 1944 în lucrarea Încercare de  definiţie a satului, George Em. Marica fusese tentat, după afirmaţia proprie să  considere satul drept o “unitate închisă”, în 1948, în Satul ca structură psihică şi  asupra opiniei anterioarearătând că atributul de “unitate închisă” presupune “acel tip de societate care condiţionează admisibilitatea în sânul ei de anumite criterii (stagiu, naştere, avere, cultură, etc.”¹4- ceea ce nu aparţine oraşului.Referitor la “organul satului” (un centru cu funcţii “iniţiatoare şi  ordonatoare”), George Em. Marica face distincţie între “satul vechi” caracterizat în privinţa conducerii prin “simplitate” atât în ceea ce priveşte compoziţia cât şi funcţionarea) şi satul contemporan (la 1948) definit prin anumite funcţiuni de stat precum primarul, notarul, etc. Cu toate acestea în conducerea satului un rol deosebit revine, mai departe, tradiţiei şi moravurilor.
Mergând pe linia diferenţei specifice a satului în raport cu oraşul, George Em. Marica apreciază că relaţiile de la ţară, condiţionate fiind de dimensiunea mai mică a satului respectiv de numărul mai restâns al locuitorilor săi, relaţiile interumane sunt, faţă de oraş: mai directe şi mai primare, mai personale, mai puţin diverse dar mai solide, mai puţin superficiale (cuprind întrega personalitate a omului). În sat, alături de procesele asociative, cât şi acelea disociative (distincţia este preluată de la L. v. Wiesse) sunt în mare parte mai “şterse” decât la oraş, îndeosebi primele faze, elementare (izolarea, contactul, suportarea) recpectiv fenomenele mai complicate (concurenţa, opoziţia, conflictul). Relaţiile predominante în mediul sătesc sunt asimilarea şi unirea, (aceasta din urmă fiind mai organică şi mai spontană decât la oraş). Există o bază naturală a relaţiilor din interiorul satului, rudenia; totodată un rol cu deosebire important revine vecinătăţii; nu sunt ignorate relaţiile tradiţionale precum “rudenia spirituală” (naş-fin), “frăţia de cruce” (prietenia). În fine, relaţiile interumane ale satului se realizează ca relaţii “indivizi ca membri ai comunităţii şi nu ca indivizi ca atare”.¹5
În concluzie, putem afirma că studiile teoretice ale profesorului George Em. Marica asupra satului (acela românesc în general şi ardelean în special) având ca interes fundamental definirea satului, se caracterizează prin: 1. temeinicie şi rigurozitate (sociologul clujean a frecventat autoriicei mai autorizaţi în materie de sociologie generală şi rurală, în plan universal Cooley, Thomas şi Znaniecki, L. V.Wiesse, Sorokin, Zimermann şi Galpin, ş.a. iar din spaţiul românesc D. Gusti şi Şcoala monografică de la Bucureşti, E.Speranţia, etc.); 2.un raport fertil între aspectele generale ca aspecte generale ale definiţiei şi aspectele particulare ca expresie a interesului pentru ruralul românesc; 3. abordarea complexă, multilaterală şi dialectică a fenomenului rural ceea ce oferă demersurilor sale profunzime şi notorietate; 4. detaşarea de viziunea tradiţională şi tradiţionalistă caracterizată prin ceea ce s-ar putea numi „romantism rural” şi acreditarea necesităţii innovării prin urbanizare a satului, etc. prin toate acestei studiile profesorului Marica despre sat, având în centru, ca o coloană vertebrală, sunt valoroase şi astăzi pentru înţelegerea satului românesc de odinioară, a istoriei lui moderne şi contemporane dar şi pentru înţelegerea necesităţii schimbării satului în acord cu modernizarea societăţii româneşti. Şi cu toate că investigaţiile iniţiate şi conduse de către Dimitrie Gusti au devenit repere clasice ale sociologiei (rurale) româneşti, contribuţiile sociologului clujean George Em. Marica aduc o notă personală, îndeosebi în plan teoretic atât ca urmare a cunoaşterii surselor europene şi americane ale acestei teme, cât şi a constatărilor de teren şi interpretărilor personale ale acestora.

Note:
1.    1. George Em. Marica, Încercare de definiţie a satului, în vol. Studii Sociologice, Studiu introductiv, notă asupra ediţiei, lista pricipalelor lucrări şi selecţia textelor de Gheorghe Cordoş si Traian Rotariu, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1997, p.142
2. Ibid. p. 143
3. Ibid. p. 172
4. Dimitrie Gusti şi Traian Herseni, Elemente de sociologie, ed. a V-a (revăzută),
Edit. „Cartea Românească”, Bucureşti, 1940, p. 296
5. George Em. Marica, op. cit., p.150
6. Ibid. p. 159 7. Ibid. p. 163 8. Ibid. p. 165 9. Ibid. p. 171 10. Ibid. p. 172
11. George Em. Marica, Satul ardelean, op.cit. p.297
12. Id. Satul ca structură psihică şi socială, ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra
ediţiei, indice de autori de Andrei Negru, Edit. „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2004, p.206
13.
Ibid. p. 219
14.
Ibid. p. 216
15.
Ibid. p. 228
 Fotografii - Parcul Etnografic National "Romulus Vuia", Cluj-Napoca.

Faceţi căutări pe acest blog

Se încarcă...

Cluj-Napoca, my city!

Poveste de Craciun

The tour of Romania in three minutes !

Romanian Anthem, Landscapes and Personalities!

Vis de copil, Autograf

Transilvania

Arhivă blog