duminică, 20 februarie 2011

Romania si talantii sai pierduti

Al 25-lea capitol al Evangheliei după Matei ne vorbește despre responsabilitate, laudă și pedeapsă. Parabola este simplă: există un stăpân, trei servi care primesc de la acesta un număr de talanți și un moment final, de balanț, în urma căruia servitorii care și-au sporit numărul de talanți primesc elogiile stăpânului iar cel care a nu a făcut nimic cu talantul este pedesit. Talantul pe care stăpânul îl încredințează servitorilor reprezintă talentul cu care fiecare om este înzestrat de Dumnezeu, acea sumă a abilităților și capacităților (materiale, intelectuale sau spirituale) pe care le deține ființa umană. Nu este necesar ca toată lumea să aibă același număr de talanți.

Esențială e maniera în care sunt utilizați. Nu se dorește ca fiecare să primească același număr de talanți întrucât acest lucru ar fi imposibil, fiecare individ uman fiind, datorită legilor naturii, unic. Mergând pe același raționament, este exclusă utopia socialistă a unei societăți egalitare. Servitorii care și-au folosit talanții corespunzător sunt apreciați, iar cel care l-a îngropat e mustrat. Stăpânul nu îi plasează pe cei trei la egalitate, ci e just, acționând meritocratic, ghidat de principiul “după faptă și răsplată”. Evident că și în societate acest exemplu funcționează. Dacă ar exista un sistem de recompense nediferențiate, orice inițiativă ar fi descurajată iar progresul s-ar realiza mai lent, sau chiar deloc. Dogmatic, acestă pildă mai relevă și existența liberului arbitru. Stăpânul nu impune vreun obiectiv. Astfel, fiecare om are libertatea de a-și utiliza talanții după bunul plac. La final, deși rezultatele celor care și-au întrebuințat cu folos capacitățile sunt evident diferite, acest lucru nu este important în ochii judecătorului. El este satisfăcut că primii doi servitori au acționat responsabil, cu bună credință, în circumstanțele diferite ale propriilor limite. Altul este tratamentul aplicat celui de-al treilea serv, sluga “vicleană, leneșă și netrebnică”, a cărui atribute sunt aspru pedepsite.

Adesea mă gândesc la talanții primiți de țara noastră și cred ca acest teritoriu a fost binecuvântat cu toți talanții de care putea dispune stăpânul. Într-adevăr, cu dificultate poți găsi o țară care să dețină resursele României. Nu întâmplător încă din vechime, așa după cum amintea însuși Papa Ioan-Paul II, acestui ținut i se mai spunea Grădina Maicii Domnului. Cum și-a utilizat însă România talanții? Este evident că nu i-a fructificat și nici măcar nu i-a îngropat. Asemeni fiului risipitor, această țară și-a bătut joc de zestrea primită. Condusă mai mereu de o clasă politică incompetentă, România și-a repudiat valorile, și-a trimis fiii la slugărnicit lumea întreagă, și-a amanetat aurul străinilor, și-a pus lacătul pe Grânarul Europei, și-a lăsat de izbeliște frumusețile naturii (vezi Herculanele, odinioară perla turismului european care a devenit o ruină). Mai nou, deși se spune că “cine nu are bătrâni, să își cumpere” profesori de mare valoare sunt îndepărtați prin pensionare forțată de la catedră într-un stil înjositor, după ce nu demult au fost păcăliți cu legi de majorări salariale neaplicate ( mă întreb în ce stat de drept al lumii civilizate s-a mai petrecut așa ceva?!), respectiv umiliți cu legi de diminuări salariale, evident aplicate. Lista exemplelor poate continua.

La final, pilda talanților pomenește că pedeapsa servitorului care și-a bătut joc de talant a constat în trimiterea acestuia în “întunericul cel mai din afară, acolo unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Acum este explicabil de ce Grădina Maicii Domnului e copleșită de plângeri și scrâșnirea dinților.

Faceți căutări pe acest blog