Octavian
Gherman – la 98 de ani, un senior al Clujului
O întâlnire cu domnul Octavian Gherman
este în primul rând o lecţie de istorie. La cei aproape 98 de ani pe care îi
are, acesta te impresionează cu luciditatea, modestia şi maniera caldă cu care
îţi împărtăşeşte diverse episoade ale îndelungatei sale vieţi. Destinul
remarcabil al acestui senior al cetăţii, reprezintă o poveste impresionantă,
condimentată cu amintiri de la întemeierea Mănăstirii Rohia, din timpul
războiului sau din anii petrecuţi în puşcăriile comuniste.
S-a
născut în 1914, la Rohia, pe atunci o modestă localitate maramureşeană din
cadrul fostului imperiu austro-ungar. Întrucât era cel de-al optulea fiu al
preotului Nicolae Gherman, a primit numele de Octavian. Provenind dintr-o veche
familie nobiliară maramureşeană, tatăl său reprezenta la Rohia o adevărată
instituţie. Delegat la Marea Unire de la Alba-Iulia, preotul Nicolae nu era
doar păstorul spiritual al comunităţii, ci şi adevăratul ei lider,
consiliindu-şi enoriaşii nu doar sufleteşte, ci şi pe probleme medicale,
culturale, economice sau politico-administrative. Dintre realizările sale
amintim: construirea bisericii din satul Rohia, înfiinţarea bancii populare „Lăpuşana”,
înfiinţarea unei biblioteci, construirea
primei şcoali confesionale din Rohia, punerea bazelor Cooperativei „Comoara”
sau înfiinţarea, în satul Rohia, a unei filiale a „Astrei”. Cea mai importantă
realizare a sa este ctitorirea mănăstirii „Sfânta Ana”.
Ultimul martor al miracolului care a
stat la baza întemeierii Mănăstirii Rohia
Construirea
oricărei mănăstiri porneşte de la o legendă. Pentru a afla povestea întemeirii
Mănăstirii Rohia nu trebuie să răsfoim cronici pierdute în colburile timpului,
ci avem nevoie de câteva minute pentru a-l asculta pe Octavian Gherman,
singurul martor ocular în viaţă al acelor evenimente. De numele tatălui său,
preotul Nicolae Gherman, se leagă întemeierea Mănăstirii Sfânta Ana din Rohia,
lăcaş construit în memoria Anuţei, fiica preferată a parohului, decedată în
etate de doar 10 ani. În pofida vârstei înaintate, amintirile lui Octavian
Gherman sunt foarte limpezi. Din relatările sale aflăm că la întemeirea
mănăstirii nu stă o legendă, ci un fapt real. La scurtă vreme după dispariţia
surorii sale Anuţa, tatăl lor a avut un vis în care fetiţa i-a cerut să
construiască pe Dealul Viei din localitate, un loc de închinare Maicii
Domnului. Preotul nu îndeplinit iniţial rugămintea, crezând că e vorba de o
închipuire determinată de depresia care îl măcina. Cu toate acestea visul s-a
repetat, iar decizia părintelui de a construi mănăstirea a venit în urma
discuţiei cu Floarea lui Ilie, o credincioasă din localitate, care i-a relatat
că avuse un vis asemănător. Astfel, însoţit de câţiva săteni, Nicolae Gherman a
urcat pe Dealul Viei, şi a ales un spaţiu favorabil construirii lăcaşului de
cult, loc în care a amplasat o cruce. Ziua următoare a revenit pe deal pentru a
continua demersurile necesarii demarării construcţiei însă nu a găsit crucea în
locul ales şi a zărit-o pe o stâncă din apropiere. Întrucât a crezut că pe
acolo a trecut cineva şi a schimbat amplasamentul, a luat crucea şi a montat-o
pe locul iniţial. Revenind ziua următoare însoţit de câteva persoane, au
constatat dispariţia crucii, care era din nou pe stânca din apropiere. Peste
noapte ninsese, iar pe zăpadă nu se vedea nicio urmă. Atunci au înţeles că este
vorba de un mesaj divin, iar unul dintre săteni a fost atât de impresionat de
minunea văzută încât a paralizat, şi-a pierdut graiul şi în scurt timp a murit.
La construcţia mănăstirii, care a durat între 1923 şi 1926, a participat
întreaga comunitate alcătuită din ortodocşi şi greco-catolici, terenul a fost
donat de către un maghiar, nobilul local Béla Csíszér,
iar peste
10000 de cărămizi au fost trasportate din mână în mână de către săteni pe un
versant abrupt. După ani şi ani, obştea mănăstirii luat decizia de a construi
câteva spaţii la poalele dealului, însă noile clădiri, finalizate „la roşu”, au
fost abandonate după ce în decursul unei furtuni au fost lovite de trăznet,
lucru interpretat ca semn divin de către comunitate. În decursul timpului mănăstirea
s-a dezvoltat permanent, ajungând un loc de referinţă pe harta spirituală a
ţării, în special odată cu sosirea pe
acele meleaguri a gânditorului Nicolae Steinhardt.
Amintiri cu Nicolae Steinhardt
Faptul
că o persoană mai deosebită a intrat în obştea mănăstirii nu a rămas neobservat
de către comunitatea din Rohia. Fără îndoială, sătenii nu auziseră de
Steinhardt şi nici nu îi citiseră operele. Mulţi se întrebau cine o fi
bătrânelul îmbrăcat deosebit de modest, cu accent străin locului şi care petrecea
în genunchi întreaga Liturghie. Cei de poştă erau impresionaţi de faptul că
adesea corespondenţa acestui nou-venit depăşea în volum corespondenţa
întregului sat. Călugării, proveniţi în general de la ţară şi obişnuiţi cu
diversele activităţi fizice se amuzau de lipsa totală a spiritului său practic,
însă erau miraţi de bunăvoinţa cu care fratele Nicolae dorea să se implice în
treburile gospodăreşti. La rândul său Steinhardt a iubit Rohia, acesta fiind
locul unde şi-a găsit liniştea sufletească.
Amintirile
lui Octavian Gherman cu Nicolae Steindhart sunt numeroase. Cele mai multe
dintre acestea sunt istorisiri în care marele scriitor e surprins în ipostaze
necunoscute publicului larg şi care ne prezintă o fire activă, veselă, cu un
ridicat simţ al umorului. În final,
acesta nu uită să menţioneze că faima actuală a mănăstirii se datorează în mare
măsură fratelui Nicolae.
Studenţie petrecută la Cluj
Octavian
Gherman a absolvit Academia de ştiinţe economice din Cluj. În decursul studenţiei
a avut ocazia de a intra în contact cu unele personalităţi ale acelor timpuri.
L-a cunoscut pe episcopul Iuliu Hossu sau pe Alexandru Vaida-Voevod. Îşi
aminteşte că odată, alături de alţi colegi, au luat masa împreună cu fostul
premier şi au îndrăznit să îl întrebe dacă într-adevăr, este francmason.
Răspunsul lui Vaida-Voevod a venit prompt şi a recunoscut că apartenenţa sa la
masonerie a fost determinantă pentru înfăptuirea Marii Uniri. Tot în decursul
anilor de studenţie, tânărul Gherman, întrucât a fost surprins împărţind
manifeste împotriva dictaturii carliste, va intra pentru prima dată în contact
cu închisoarea...
Amintiri de pe front, de la Stalingrad
Un
moment important al vieţii sale a fost participarea la cel de-al doilea război
mondial. Soldat în armata română, tânărul Gherman a participat şi la campania
din Uniunea Sovietică, unde a petrecut câteva luni la celebrul asalt al
Stalingradului. Din relatarea sa deducem
că amintirile de la Stalingrad, locul unde s-a desfăşurat una dintre cele mai
sângeroase bătălii din istoria umanităţii, sunt deosebit de dureroase. Îşi
aminteşte frigul năpraznic, nopţile dormite afară, în zăpadă, sau purecii care
îi mişunau pe tot corpul. De asemenea, îşi aduce aminte că cele mai bune
provizii alimentare ale armatei germane erau repartizate celor care din prima
linie, însă în cazul armatei române lucrurile stăteau exact pe dos...
Căsătoria, din nou sub semnul
miraculosului
Povestirea
domnului Gherman continuă cu o întâmplare interesantă care i-a marcat restul
vieţii. Tânăr fiind, în timp ce se ruga pentru a-şi găsi o soţie potrivită, a
zărit în faţa catedralei din Cluj un bătrân călugăr care împărţea iconiţe. A
mers către dânsul şi a ales o iconiţă care i s-a părut că o reprezenta pe Maica
Domnului. Ajuns acasă, a sesizat că defapt era vorba despre o imagine cu Sfânta
Paraschiva. A fost puţin dezamăgit însă doar peste câteva zile avea să o
întâlnească pe cea care i-a fost alături o viaţă întreagă. Numele ei?
Paraschiva...
Amintiri din închisoarea de la Aiud
Unul
dintre momentele importante ale vieţii sale au fost şi anii de detenţie
politică. În total 7,5 ani, dintre care şase la temuta puşcărie de la Aiud. Îşi
reaminteşte suferinţele, umilinţele şi imaginile terifiante pe care le vedea cu
ocazia duşului comun lunar, clipe în care observa faptul că deţinuţii
deveniseră piele şi os din cauza regimului alimentar drastic la care erau
supuşi. De asemenea, îşi aminteşte cum de câteva ori a văzut moartea cu ochii
şi a scăpat doar cu ajutorul divinităţii. Îl întreb cum a reuşit să suporte
singurătatea de care a suferit în decursul anui an în care a fost supus unui
regim de izolare totală. Îmi răspunde zâmbind că nu a fost niciodată singur,
l-a avut mereu alături pe Dumnezeu, fără de care nu ar fi reuşit să supravieţuiască
acelor timpuri de coşmar care speră să nu se mai repete niciodată. Parcă
neobosit, în pofida vârstei sale patriarhale, Octavian Gherman deapănă noi şi
noi amintiri din timpuri şi locuri pe care le cunoaştem din documentare sau
manuale de istorie.