marți, 6 noiembrie 2012

Salvati Statuia Sfintei Maria!

Statuia Fecioarei Maria este un monument edificat la Cluj în anul 1744. Monumentul se află la ora actuală în spatele Bisericii Sf. Petru din cartierul Mărăști.
Monumentul a fost amplasat inițial pe strada Universității, în fața Bisericii Piariștilor. Monumentul a fost ridicat la cererea guvernatorului Anton Kornis în anul 1744, ca semn de recunoștință pentru ocrotirea adusă Clujului în perioada ultimei mari epidemii de ciuma.
Statuia a fost realizată în stil baroc de către sculptorul austriac Anton Schuchbauer (1719-1789).

Statuia a fost demontată în 1959, întrucât conducerea comunistă a universității nu o agrea. În 1961, la cererea Parohiei Sf. Petru, a fost amplasată în spatele acesteia. La momentul actual statuia se află într-o avansată stare de degradare, poziția fiind nepotrivită unui astfel de monument. Ultima restaurare a avut loc în perioada 1957-1958.
 
Solicităm autoritaţilor reabilitarea monumentului şi reamplasarea acestuia în centrul istoric.
 
Multumiri cordiale presei clujene si sustinatorilor acestei initiative:

joi, 20 septembrie 2012

Octavian Gherman – la 98 de ani, un senior al Clujului


Octavian Gherman – la 98 de ani, un senior al Clujului

O întâlnire cu domnul Octavian Gherman este în primul rând o lecţie de istorie. La cei aproape 98 de ani pe care îi are, acesta te impresionează cu luciditatea, modestia şi maniera caldă cu care îţi împărtăşeşte diverse episoade ale îndelungatei sale vieţi. Destinul remarcabil al acestui senior al cetăţii, reprezintă o poveste impresionantă, condimentată cu amintiri de la întemeierea Mănăstirii Rohia, din timpul războiului sau din anii petrecuţi în puşcăriile comuniste.

S-a născut în 1914, la Rohia, pe atunci o modestă localitate maramureşeană din cadrul fostului imperiu austro-ungar. Întrucât era cel de-al optulea fiu al preotului Nicolae Gherman, a primit numele de Octavian. Provenind dintr-o veche familie nobiliară maramureşeană, tatăl său reprezenta la Rohia o adevărată instituţie. Delegat la Marea Unire de la Alba-Iulia, preotul Nicolae nu era doar păstorul spiritual al comunităţii, ci şi adevăratul ei lider, consiliindu-şi enoriaşii nu doar sufleteşte, ci şi pe probleme medicale, culturale, economice sau politico-administrative. Dintre realizările sale amintim: construirea bisericii din satul Rohia, înfiinţarea bancii populare „Lăpuşana”,  înfiinţarea unei biblioteci, construirea primei şcoali confesionale din Rohia, punerea bazelor Cooperativei „Comoara” sau înfiinţarea, în satul Rohia, a unei filiale a „Astrei”. Cea mai importantă realizare a sa este ctitorirea mănăstirii „Sfânta Ana”.

Ultimul martor al miracolului care a stat la baza întemeierii Mănăstirii Rohia
Construirea oricărei mănăstiri porneşte de la o legendă. Pentru a afla povestea întemeirii Mănăstirii Rohia nu trebuie să răsfoim cronici pierdute în colburile timpului, ci avem nevoie de câteva minute pentru a-l asculta pe Octavian Gherman, singurul martor ocular în viaţă al acelor evenimente. De numele tatălui său, preotul Nicolae Gherman, se leagă întemeierea Mănăstirii Sfânta Ana din Rohia, lăcaş construit în memoria Anuţei, fiica preferată a parohului, decedată în etate de doar 10 ani. În pofida vârstei înaintate, amintirile lui Octavian Gherman sunt foarte limpezi. Din relatările sale aflăm că la întemeirea mănăstirii nu stă o legendă, ci un fapt real. La scurtă vreme după dispariţia surorii sale Anuţa, tatăl lor a avut un vis în care fetiţa i-a cerut să construiască pe Dealul Viei din localitate, un loc de închinare Maicii Domnului. Preotul nu îndeplinit iniţial rugămintea, crezând că e vorba de o închipuire determinată de depresia care îl măcina. Cu toate acestea visul s-a repetat, iar decizia părintelui de a construi mănăstirea a venit în urma discuţiei cu Floarea lui Ilie, o credincioasă din localitate, care i-a relatat că avuse un vis asemănător. Astfel, însoţit de câţiva săteni, Nicolae Gherman a urcat pe Dealul Viei, şi a ales un spaţiu favorabil construirii lăcaşului de cult, loc în care a amplasat o cruce. Ziua următoare a revenit pe deal pentru a continua demersurile necesarii demarării construcţiei însă nu a găsit crucea în locul ales şi a zărit-o pe o stâncă din apropiere. Întrucât a crezut că pe acolo a trecut cineva şi a schimbat amplasamentul, a luat crucea şi a montat-o pe locul iniţial. Revenind ziua următoare însoţit de câteva persoane, au constatat dispariţia crucii, care era din nou pe stânca din apropiere. Peste noapte ninsese, iar pe zăpadă nu se vedea nicio urmă. Atunci au înţeles că este vorba de un mesaj divin, iar unul dintre săteni a fost atât de impresionat de minunea văzută încât a paralizat, şi-a pierdut graiul şi în scurt timp a murit. La construcţia mănăstirii, care a durat între 1923 şi 1926, a participat întreaga comunitate alcătuită din ortodocşi şi greco-catolici, terenul a fost donat de către un maghiar, nobilul local Béla Csíszér, iar peste 10000 de cărămizi au fost trasportate din mână în mână de către săteni pe un versant abrupt. După ani şi ani, obştea mănăstirii luat decizia de a construi câteva spaţii la poalele dealului, însă noile clădiri, finalizate „la roşu”, au fost abandonate după ce în decursul unei furtuni au fost lovite de trăznet, lucru interpretat ca semn divin de către comunitate. În decursul timpului mănăstirea s-a dezvoltat permanent, ajungând un loc de referinţă pe harta spirituală a ţării,  în special odată cu sosirea pe acele meleaguri a gânditorului Nicolae Steinhardt.

Amintiri cu Nicolae Steinhardt
Faptul că o persoană mai deosebită a intrat în obştea mănăstirii nu a rămas neobservat de către comunitatea din Rohia. Fără îndoială, sătenii nu auziseră de Steinhardt şi nici nu îi citiseră operele. Mulţi se întrebau cine o fi bătrânelul îmbrăcat deosebit de modest, cu accent străin locului şi care petrecea în genunchi întreaga Liturghie. Cei de poştă erau impresionaţi de faptul că adesea corespondenţa acestui nou-venit depăşea în volum corespondenţa întregului sat. Călugării, proveniţi în general de la ţară şi obişnuiţi cu diversele activităţi fizice se amuzau de lipsa totală a spiritului său practic, însă erau miraţi de bunăvoinţa cu care fratele Nicolae dorea să se implice în treburile gospodăreşti. La rândul său Steinhardt a iubit Rohia, acesta fiind locul unde şi-a găsit liniştea sufletească.
Amintirile lui Octavian Gherman cu Nicolae Steindhart sunt numeroase. Cele mai multe dintre acestea sunt istorisiri în care marele scriitor e surprins în ipostaze necunoscute publicului larg şi care ne prezintă o fire activă, veselă, cu un ridicat simţ al umorului.  În final, acesta nu uită să menţioneze că faima actuală a mănăstirii se datorează în mare măsură fratelui Nicolae. 

Studenţie petrecută la Cluj
Octavian Gherman a absolvit Academia de ştiinţe economice din Cluj. În decursul studenţiei a avut ocazia de a intra în contact cu unele personalităţi ale acelor timpuri. L-a cunoscut pe episcopul Iuliu Hossu sau pe Alexandru Vaida-Voevod. Îşi aminteşte că odată, alături de alţi colegi, au luat masa împreună cu fostul premier şi au îndrăznit să îl întrebe dacă într-adevăr, este francmason. Răspunsul lui Vaida-Voevod a venit prompt şi a recunoscut că apartenenţa sa la masonerie a fost determinantă pentru înfăptuirea Marii Uniri. Tot în decursul anilor de studenţie, tânărul Gherman, întrucât a fost surprins împărţind manifeste împotriva dictaturii carliste, va intra pentru prima dată în contact cu închisoarea...

Amintiri de pe front, de la Stalingrad
Un moment important al vieţii sale a fost participarea la cel de-al doilea război mondial. Soldat în armata română, tânărul Gherman a participat şi la campania din Uniunea Sovietică, unde a petrecut câteva luni la celebrul asalt al Stalingradului.  Din relatarea sa deducem că amintirile de la Stalingrad, locul unde s-a desfăşurat una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria umanităţii, sunt deosebit de dureroase. Îşi aminteşte frigul năpraznic, nopţile dormite afară, în zăpadă, sau purecii care îi mişunau pe tot corpul. De asemenea, îşi aduce aminte că cele mai bune provizii alimentare ale armatei germane erau repartizate celor care din prima linie, însă în cazul armatei române lucrurile stăteau exact pe dos...

Căsătoria, din nou sub semnul miraculosului
Povestirea domnului Gherman continuă cu o întâmplare interesantă care i-a marcat restul vieţii. Tânăr fiind, în timp ce se ruga pentru a-şi găsi o soţie potrivită, a zărit în faţa catedralei din Cluj un bătrân călugăr care împărţea iconiţe. A mers către dânsul şi a ales o iconiţă care i s-a părut că o reprezenta pe Maica Domnului. Ajuns acasă, a sesizat că defapt era vorba despre o imagine cu Sfânta Paraschiva. A fost puţin dezamăgit însă doar peste câteva zile avea să o întâlnească pe cea care i-a fost alături o viaţă întreagă. Numele ei? Paraschiva...

Amintiri din închisoarea de la Aiud
Unul dintre momentele importante ale vieţii sale au fost şi anii de detenţie politică. În total 7,5 ani, dintre care şase la temuta puşcărie de la Aiud. Îşi reaminteşte suferinţele, umilinţele şi imaginile terifiante pe care le vedea cu ocazia duşului comun lunar, clipe în care observa faptul că deţinuţii deveniseră piele şi os din cauza regimului alimentar drastic la care erau supuşi. De asemenea, îşi aminteşte cum de câteva ori a văzut moartea cu ochii şi a scăpat doar cu ajutorul divinităţii. Îl întreb cum a reuşit să suporte singurătatea de care a suferit în decursul anui an în care a fost supus unui regim de izolare totală. Îmi răspunde zâmbind că nu a fost niciodată singur, l-a avut mereu alături pe Dumnezeu, fără de care nu ar fi reuşit să supravieţuiască acelor timpuri de coşmar care speră să nu se mai repete niciodată. Parcă neobosit, în pofida vârstei sale patriarhale, Octavian Gherman deapănă noi şi noi amintiri din timpuri şi locuri pe care le cunoaştem din documentare sau manuale de istorie. 

Îmi iau rămas bun de la domnul Gherman conştient că întâlnirea cu acest senior al cetăţii a reprezentat o veritabilă întâlnire cu istoria.

duminică, 5 februarie 2012

Remember Iuliu Maniu


Motto "... avem intâi nevoie de oameni de caracter şi oneşti şi numai pe urmă de oameni pricepuţi in conducerea treburilor publice; intre un hoţ fără caracter, dar priceput şi intre un om cinstit, dar mai puţin priceput, eu am preferat toată viaţa pe acesta din urmă. Astfel de oameni sunt mai de nădejde decât secăturile obraznice cărora nu le sticlesc ochii decât după afaceri.”  Iuliu Maniu

Pe data de 5 februarie se împlinesc 59 de ani de la trecerea în eternitate a marelui lider naţional-ţărănist Iuliu Maniu. Născut la 8 ianuarie 1873 în Bădăcin (Sălaj), acesta a deţinut diverse funcţii importante: deputat în parlamentul de la Budapesta (acolo unde a susţinut fervent drepturile românilor transilvăneni), preşedinte al Consiliului Dirigent din Transilvania, prim-ministru al României şi preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc. Iuliu Maniu, alături de alţi fruntaşi PNR, face parte dintre artizanii Marii Uniri din 1 decembrie 1918. În 1947, în urma înscenării de la Tămădău, Maniu este arestat şi condamnat la închisoare pe viaţă pentru ”înaltă trădare”. În etate de 80 de ani, după ani grei de puşcărie şi nenumărate umilinţe, Maniu moare la 5 februarie 1953 în penitenciarul de la Sighet iar trupul i-a fost aruncat intr-o groapă comună.

Maniu a oferit, prin propria viaţă, un model demn de urmat pentru orice persoană cu aspiraţii politice. Astfel, cariera sa este o exemplificare a calităţilor pe care trebuie să le deţină un veritabil om de stat. Personalitate politică de talie europeană, democrat convins şi patriot luminat, Maniu a fost un om care nu doar că nu a ezitat să îşi sacrifice interesele personale, ci, atunci când situaţia a cerut-o, a fost dispus să îşi pună în pericol propria existenţă în vederea realizării unor idealuri. Acesta este modelul omului politic Iuliu Maniu, un model atât de necesar în contextul realităţilor actualei clase politice din România, ale cărei principii şi idealuri sunt atât de diferite faţă de cele ale înaintaşului naţional-ţărănist.

Din nefericire, idealurile lui Maniu par a fi înhumate alături de el într-o groapă comună de lângă Sighet. În acest sens nu ne miră faptul că în Clujul de care a fost atât de legat, nimeni nu s-a îndurat să îi realizeze un bust, că propria sa casă memorială de la Bădăcin este în pragul prăbuşirii sau că modelul său politic nu este preluat de către contemporani. Aceasta pare a fi răzbunarea mediocrităţii, a celor care pun interesele personale deasupra intereselor naţionale, faţă de cei care au pus interesele naţionale deasupra celor personale. Şi cu toate acestea, recunoştinţa nu este numai o mare virtute, ci reprezintă şi originea celorlaltor virtuţi. Acum, în plină criză morală şi economică, este necesară o aplecare asupra acestor dimensiuni, iar premisa de la care pornim este că reconstrucţia României poate fi realizată numai de acei conducători dispuşi să aplice exemplul unor oameni politici precum Iuliu Maniu. Fie ca memoria sa să dăinuiască pururea iar spiritual său să ne fie călăuzitor!

duminică, 22 ianuarie 2012

România – starea de fapt

Motto:
   "Arta de a guverna e în România sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice." Mihai Eminescu

        “Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei...Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, parlamentarii...Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală" (Octavian Goga, în 1916) 

     Într-o societate tot mai deculturalizată şi dezorientată, saracă moral şi material, cu o clasa politică incompetentă, mincinoasă şi avidă doar de parvenire, un electorat manipulabil, uşor de cumparat cu mită electorală şi un sistem de filtrare al liderilor politici bazat în special pe resurse financiare sau gargară ieftină, într-un context internaţional deosebit de dificil, este imposibil să nu ajungi pe marginea sau fundul prăpastiei.

     Din păcate parcurgem un evident proces degenerativ exprimat de renunţarea la un sistem autentic de valori şi exacerbarea mediocrității oferită generos din soate sursele. Cauzele sunt reprezentate, printre altele, de administrarea nesatisfăcătoare a ţării, subfinanțarea sănătăţii, învățământului și cercetării, faptul că lideri ai lumii interlope au devenit formatori de opinie, comportamentele triviale, adesea violente, oferite de „modelele” care apar la TV și sunt îmbrăţişate de un public vulnerabil, reprezentat în special de către tineri, care vor să fie ca idolii lor, deoarece celebritatea este confundată cu valoarea. Au fost constituite numeroase organizaţii care luptă împotriva poluării naturii, însă din păcate, un proces la fel de grav, poluarea conştiinţelor, inundate cu mizerii din toate părţile, nu este criticat de către nimeni, iar somnul spiritului şi raţiunii a generat întotdeauna monştri. Recentele incidente de la Bucuresti sunt regretabile, astfel de turbulenţe reprezintă un pericol la adresa democraţiei. În halul în care a ajuns, ţara are nevoie de soluţii şi nu de manifestări barbare. Violenţa şi haosul sunt ultimele lucruri care ne mai lipseau. Acumulată în timp, nemulţumirea justificată a populaţiei trebuie manifestată prin proteste civilizate şi ulterior prin vot. Acesta a fost marele câştig al Revoluţiei din 1989. Violenţa anarhică nu aduce nimic bun. Până la biruința unui sistem democrat real, suntem victimele demonocrației.

Faceți căutări pe acest blog