George Em. Marica (1904-1982), odinioară
profesor de sociologie la Universitatea ”Regele Ferdinand” şi apoi cercetător la Sectorul de
filosofie şi sociologie al Filialei Cluj a Academiei Române s-a preocupat constant de problemele sociologice ale satului românesc. Ca
profesor a publicat, între altele, „Satul ca structură psihică şi socială” (curs litografiat in
1948 şi republicat sub îngrijirea lui Andrei Negru la Fundaţia Culturală Română în
2003), „Încercare de definiţie a
satului” (apărut în 1942 şi republicat în „Studii Sociologice” de către Gheorge Cordoş şi Traian Rotariu în
1997). Investigaţiile rurale de teren s-au concretizat în studiul Satul ardelean (1944). În
ultimele decenii profesorul Marica a participat la o serie de cercetări ale satului în judeţele Sălaj,
Cluj, Satu-Mare,
astfel încât se poate spune că opiniile sale despre sat se bazează atât pe literaturii de specialitate
(sociologia rurală), cât şi pe contactul nemijlocit cu satul românesc.
După cum se indică şi în titlu,
studiul Încercare de definiţie a satului pune dintru început problema fundamentală adefinirii
satului. Mai întâi George Em. Marica se ocupă de criteriile ştiinţifice, logice şi metodologice ale unei asemenea operaţiuni. Drapt urmare
definirea satului trebuie să aibă un caracter complex, sintetic apelând la o serie de factori
determinanţi care trebuie să fie prezentaţi într-o ordine firească şi anume: a)„
stratul de factori exteriori- materiali”; b)„ stratul de factori interiori-spirituali”.
Cele două tipuri de factori se
influenţează reciproc în condiţiile în care factorii materiali (geografici şi economici)
constituie stratul de „factori explicativi de bază”¹ influenţând şi stratul de factori spirituali,
sociologici şi ideologici.
Astfel, în formularea autorului „structura materială determină modul de a fi al relaţiilor sociale şi al
sufletului colectiv”². Relaţia este şi inversă: factorii sociologici şi ideologici influenţează şi la
rândul lor factorii naturali- materiali. Complexitatea acestei situaţii este exemplificată de către autorul studiului pe de o parte prin aceea
că „ determinaţia mai mare a mediului natural ca şi ocupaţia agricolă explică în bună măsură anumite
trăsături ale spiritului rural cum ar
fi: apropierea mai mare de natură, concepţia sa mai metafizică, sociabilitatea spontană mai
pronunţată”, iar pe de altă parte factorii spirituali (felul de a fi al sufletului rural)
„determină la rândul lor raportul ruralului cu natura”³. În realitate, cele două serii de factori
(poate că ar fi fost de preferat o mai nuanţată a noţiunii de „factori determinanţi”), au
o însemnătate constitutivă
identică pentru viaţa socială ele fiind numai două perspective asupra aceleiaşi realităţi sociale.
În sfârşit, satul trebuie să fie definit, într-o înţelegere structurală catotalitate, subliniindu-seunitatea
laturilor – „straturilor”
sale.
În acest
punct al analizei, facem o trimitere la concepţia lui D. Gusti despre cadrele (cosmic, biologic, psihic şi
istoric) şi
manifestările(economice, spirituale,
etico-juridice şi politico-administrative) caracteristice vieţii socio- umane (cu aplicaţie la mediul rural),
invocându-se şi legea paralelismului sociologic („cadrele
şi activităţile vieţii sociale nu pot fi reduse unele la altele, ele există paralel şi se
influenţează reciproc”4). La D. Gusti teoria despre cadrele şi manifestările vieţii
sociale ca şi legea paralelismului sociologic este destinată cercetărilor monografice
de teren. La G. Em. Marica analiza factorilor exteriori-materiali şi interiori-spirituali între care
constată o „acţiune paralelă”5, are un mai pronunţat caracter teoretic atât ca origine (literatura de specialitate universală şi
autohtonă) cât şi ca finalitate (abordarea teoretică a satului).
În continuare, George Em. Marica se
ocupă de factorii constitutivi şi determinanţi naturali-materiali. Punctul de plecare al
consideraţiilor sale îl constituie
teza că satul este ounitate, adică „o formaţie socială cu viaţă proprie, relativ independentă de indivizii ce
o alcătuiesc”, indivizi care, interdependenţi alcătuiesc un „tot”. Această unitate ar fi genul
proxim al definiţiei satului. Diferenţa
specifică se originează în întrebarea „ce fel de unitate este
el”? De aici comparaţia, respectiv distincţia care se
face între sat şi oraş şi care se întâlneşte
aproape la fiecare pas, atât în Încercare de definiţie a satului cât şi în Satul ca structură
psihică şi socială. Mai întâi asemănările: atât satul cât şi oraşul sunt unităţi determinate de
natura geografică. Deosebirea provine din faptul că satul resimte în mai mare măsură influenţa
naturii decât oraşul care, la rândul său, infuenţează în mai mare măsură natura decât satul (este citat W.Sombart). Apoi, cu toate că
etnicul nu este constitutiv pentru „satul în sine”, el are mai multe legături cu satul
decât cu oraşul acesta din urmă având o populaţie mai mobilă şi mai cosmopolită. Un alt
element al diferenţei specifice a satului faţă de oraş îl constituie omogenitatea mai pronunţată a satului explicabilă prin omogenitatea
economică a ţăranilor a căror ocupaţie de bază este agricultura (comparativ cu diversitatea
socio-profesională mai pronunţată a oraşului - n.n.).
Referindu-se la factorii
constitutivi şi determinanţi sociali, G. Em.Marica analizează mai întâi volumul,
densitatea, mobilitatea şi omogenitatea satului. Cu această ocazie constată că satul având o populaţie
mai puţin numeroasă, se caracterizează
prin existenţa unor relaţii interpersonale mai strânse. Lipsa de densitate şi slaba mobilitate a locuitorilor
săi, omogenitatea superioară a satului se datorează atât structurii sale etnice cât şi economice şi
profesionale mai unitară;
sub raport psiho-social autorul remarcă asemănarea mai mare decât la oraş a locuitorilor unui
sat din punctul de vedere al limbii, religiozităţii, opiniilor, moravurilor şi normelor
de conduită. Pentru a răspunde la întrebarea privitoare la aspectul central al sociabilităţii
rurale (cum se leagă şi se grupează indivizii între ei), G. Em. Marica reia problema
unităţii satului şi a naturii acestei unităţi. Satul este o „unitate durabilă” iar consecinţa
durabilităţii vieţii lui sociale
este apariţia unei „ordini sociale” între factorii ordonatori fiind tradiţiile, obiceiurile, regulile
sociale, conducerea (fie individuală, fie colectivă – „sfatul bătrânilor”). Această
unitate nu este realizată printr-un act conştient şi voluntar ci prin comunitatea de
viaţă tradiţională; structura socială nu are un scop conştient (este „nefinală”); este o unitate
primară (este citat Cooley) – toţi locuitorii unui sat se cunosc şi sunt în contact
personal; ei alcătuiesc o „formaţie
socială totală”, „bine integrată, dominată de un spirit colectiv”, până la un punct o comunitate de viaţă
„hotărâtoare pentru formaţia socială şi idealurile sociale ale membrilor săi”6. „Unitatea
totală” se datorează faptului că ea se întreţine pe sine din ea însăşi, caracterizându-se
prin autonomie (poate să trăiască,
la nevoie, prin mijloace proprii). Această autonomie se referă nu numai la aspectele biologice şi
economice ale vieţii, ci, în bună măsură, şi la spectele vieţii spirituale, normele de gândire şi
acţiune fiindale satului.
Factorii constitutivi şi
determinanţi socio-spirituali ai satului se definesc în concepţia lui Marica printr-o serie
de standarduri de conduită, de valori şi norme care îi condiţionează specificul. Valorile
spirituale specifice satului sunt: tradiţia („dominaţia
obiceiurilor şi normelor moştenite, [...] dominaţia trecutului asupra prezentului” 7) dar şi rutina şi
inerţia; de asemenea dominantă în viaţa satului este mentalitatea mistico-mitico-religioasă; tot de
tradiţie ţine şi „conformismul
social” („manifestările individului nu trebuie să se abată de la canoanele colective, care sunt
intangibile tocmai în virtutea faptului că au fost şi ale înaintaşilor”8); „individualismul
ţăranilor care se asociază pe bază de relaţii spaţiale (vecinătatea) şi de rudenie (familia,
neamul) factorii sufleteşti care condiţionează asocierea sunt: nevoia, tradiţia, obişnuinţa, rutina.
Relativ la natura
sociabilităţii şi a spiritului rural G. Em. Marica prezintă ca aparţinând satului (spre deosebire de oraş),
caracterul mai intim, mai direct, mai personal şi mai durabil al vieţii sociale rurale, simplitatea
ei precum şi sinceritatea (ca autenticitate şi naturalism), profunzimea şi complexititudinea legăturilor
dintre săteni.
Desigur, G. Em. Marica are în vedere,
în studiile sale în primul rând satul tradiţional. Este satul despre care marea majoritate a
cercetătorilor săi (oameni de ştiinţă, scriitori, filosofi) s-au pronunţat nu numai elogiativ, dar şi
cu o evidentă
notă de idealizare. Ţinând seama la o asemenea tradiţie de abordare a satului omul de ştiinţă clujean
atrage atenţia asupra de pericolului absolutizării aspectelor idealizante şi paseiste
ale acestei tradiţii. Mai mult, în acord cu realităţile rurale contemporane, el recunoaşte că
„zilele satului – ale satului autentic - [sic!] sunt numărate” 9. Iar verdictul în această problemă
aparţine unui proces
ireversibil – urbanizarea.
În finalul studiului său,
sintetizând coonsideraţiile anterioare G. Em. Marica propune următoarea definiţie a satului – poate
cea mai completă şi mai complexă din
literatura sociologică românească: „satul este o unitate cu bază geografică, cu o populaţie agricolă şi puţin
numeroasă, dar deasă, sedentară şi omogenă, o unitate durabilă, puţin diferenţiată şi
stratificată, însă bine integrată, o
uniatate nevoluntară şi nefinală (chiar o comunitate de viaţă), o unitate primară şi totală (adică o
unitate completă fără să fie complexă, ci relativ simplă şi o unitate autonomă, mai bine zis
autarhă), determinată de tradiţie,
care explică în mare măsură fixitatea sa, iraţionalismul motivaţiei sociale şi conformismul social puternic
ce domneşte la săteni, ca şi felul de a fi rutinar al societăţii lor, caracterizează prin predominarea
raporturilor personale,
intime, directe, totale, etc. Se pot aduce precizări şi mai departe, determinând ce fel de unitate e
satul, în mod obişnuit. Indiferent care din clasificările de unităţi o adoptăm, fie pe aceea care
găseşte numai două tipuri de unităţi
(masă şi grupă), fie pe aceea a lui Wiese care găseşte trei tipuri (masă, grupă, corporaţie) sau pe
aceea mai recentă a lui Gurvitch, care distinge tot trei tipuri (masă, comunitate –
corespunde „grupei” lui v. Wiese – şi comuniune), putem spune că satul e în genere o
grupă. El ia uneori şi caracterul
de masă sau comuniune, dar acestea sunt cazuri excepţionale; în mod obişnuit satul e o grupare”10.
Studiul Satul Ardelean fructifică
investigaţiile seminarului de sociologie al Universităţii din Cluj în iulie 1943 în comuna Râu
Bărbat, plasa Pui, judeţul Hunedoara. Odată cu aceste investigaţii respectiv cu sinteza rezultată,
George Em. Marica
aplică la realitatea localităţii cercetate (şi prin extensie la satele şi zona învecinată) elementele principale
ale definiţiei satului. Punctul de plecare este concepţia satului ca unitate, atât a proceselor
sociale care îl caracterizează în interior cât şi a raporturilor cu alte colectivităţi (în exterior). Abia
în al doilea rând
cercetarea condusă de Marica s-a interesat de “condiţionările vieţii sociale” (geografia, biologia şi
istoria satului respectiv de credinţe şi folclor sau fenomenele de cultură legate de
fenomenele sociale). Cu o excepţie: problemele de psihologie socială -“dată fiind intima
conexiune între aspectul social şi
cel psihic”¹¹. În continuare şi concretizarea suportului teoretic din Încercare de
definiţie a satului, Marica tratează, în specificitatea locală a lor, notele care,
în concepţia sa, definesc satul: 1. “unitatea sătească”; 2. diferenţirea socială şi profesională “(care este
mai mică la sat decât la oraş); 3. subunităţile
săteşti cele mai importante (cătunele, cetele,
întovărăşirile, sectele, familiile rurale); 4. raportul
satului în cauză cu late sate, cu oraşul şi cu statul, şi pe lângă acestea, problemele
demografice, aspectele cultural-spirituale, credinţele magice, descântecele, folclorul. Similar
opiniilor din lucrarea Spiritul ardelean (publicată
postum) autorul constată că Transilvania este, în general, provincia cea mai “ridicată”, mai
civilizată şi mai urbanizată a spaţiului românesc. Realitatea rurală observată la nivelul
comunei Râu Bărbat reclamă în opinia sa extinderea cercetării la scara localităţilor limitrofe şi a
regiunii. Un alt element care
defineşte satul ardelean este raportul autorităţilor române cu minorităţile etnice, influenţele
reciproce ale acestora de unde şi diversitatea şi originalitatea culturală a provinciei.
În cursul intitulat Satul ca
structură psihică şi socială, “unitatea sătească”, trăsătura definitorie a satului,
este condiţionată de următoarele attribute specifice constitutive: vecinătatea, comuniunea de
interese economice, viaţa şi experienţa comună, asemănarea credinţelor religioase şi magice respectiv “unitatea religioasă (dată de
conţinutul credinţei şi ceremonialul ca formă exterioară a ei), “conformismul sufletesc”,
dimensiunea spaţială mai redusă (faţă de oraş), continuitatea şi stabilitatea mia mare. Deşi valoarea
acestor factori
explicativi este inegală, numai luate împreună se poate accede la o explicaţie “mulţumitoare” a unităţii
săteşti. Ca unitate satul este: 1. o unitate integrată, 2. o comunitate cu bază naturală, 3. o
unitate în care asocierea se face “în virtutea proximităţii spaţiale a oamenilor
(vecinătatea); 4. o asociaţie nevoluntară şi în general nefinală (adică fără scopuri prestabilite), şi,
ca atare mai durabilă
(în acest aspect, afirmă autorul, satul este asemănător oraşului); 5. o comunitate de viaţă deoarece îl
cuprinde pe om “în întregime”; o “comunitate primară” (adică primordială, ci o puternică influenţă
asupra idealurilor şi orizonturilor
sale; 7. o “asociaţie primară, de ordin inconştient-tradiţional (“deodată cu omul”, “o formaţiune
socială universal-umană”, o unitate constitutivă de socialitate” pentru că asigură
individului “prima şi cea mai complexă experienţă de viaţă socială organizată, formând natura sa socială
şi punându-I la
dispoziţie idealurile collective”¹²); 8. un “grup primar” în care date fiind provenienţa socială şi
controlul colectivităţii asupra tuturor valorilor, interesele individului sunt
subordonate interesului social; 9. o “unitate totală” în care poate trăi ca şi naţiunea,
în mai mare măsură ca şi familia, “în sine şi pentru sine”spre deosebire de oraş care nu poate să
existe rupt de restul ţării; 10. o “unitate puţin diferenţiată şi stratificată”¹³ individualizată prin omogenitatea structurii sale
sociale. Dacă în 1944 în lucrarea Încercare de definiţie a satului, George Em.
Marica fusese tentat, după afirmaţia proprie să considere
satul drept o “unitate închisă”, în 1948, în Satul ca structură psihică şi asupra opiniei anterioarearătând că
atributul de “unitate închisă” presupune “acel tip de societate care condiţionează admisibilitatea în
sânul ei de anumite
criterii (stagiu, naştere, avere, cultură, etc.”¹4- ceea ce nu aparţine oraşului.Referitor la “organul
satului” (un centru cu funcţii “iniţiatoare şi ordonatoare”),
George Em. Marica face distincţie între “satul vechi” caracterizat în privinţa conducerii
prin “simplitate” atât în ceea ce priveşte compoziţia cât şi funcţionarea) şi satul contemporan
(la 1948) definit prin anumite
funcţiuni de stat precum primarul, notarul, etc. Cu toate acestea în conducerea satului un rol deosebit
revine, mai departe, tradiţiei şi moravurilor.
Mergând pe linia diferenţei
specifice a satului în raport cu oraşul, George Em. Marica apreciază că relaţiile de la ţară,
condiţionate fiind de dimensiunea mai mică a satului respectiv de numărul mai restâns al
locuitorilor săi, relaţiile interumane sunt, faţă de oraş: mai directe şi mai primare, mai personale,
mai puţin
diverse dar mai solide, mai puţin superficiale (cuprind întrega personalitate a omului). În sat,
alături de procesele asociative, cât şi acelea disociative (distincţia este preluată de la L. v.
Wiesse) sunt în mare parte mai “şterse” decât la oraş, îndeosebi primele faze, elementare (izolarea,
contactul, suportarea)
recpectiv fenomenele mai complicate (concurenţa, opoziţia, conflictul). Relaţiile predominante
în mediul sătesc sunt asimilarea şi unirea, (aceasta din urmă fiind mai organică şi mai spontană
decât la oraş). Există o bază
naturală a relaţiilor din interiorul satului, rudenia; totodată un rol cu deosebire important revine
vecinătăţii; nu sunt ignorate relaţiile tradiţionale precum “rudenia spirituală” (naş-fin),
“frăţia de cruce” (prietenia). În fine, relaţiile interumane ale satului se realizează ca
relaţii “indivizi ca membri ai comunităţii şi nu ca indivizi ca atare”.¹5
În concluzie, putem afirma că
studiile teoretice ale profesorului George Em. Marica asupra satului (acela românesc în general
şi ardelean în special) având ca
interes fundamental definirea satului, se caracterizează prin: 1. temeinicie şi rigurozitate
(sociologul clujean a frecventat autoriicei mai autorizaţi în materie de sociologie generală şi
rurală, în plan universal Cooley, Thomas şi Znaniecki, L. V.Wiesse, Sorokin, Zimermann
şi Galpin, ş.a. iar din spaţiul
românesc D. Gusti şi Şcoala monografică de la Bucureşti, E.Speranţia, etc.); 2.un raport fertil între
aspectele generale ca aspecte generale ale definiţiei şi aspectele particulare ca expresie
a interesului pentru ruralul românesc; 3. abordarea complexă, multilaterală şi dialectică a
fenomenului rural ceea ce oferă
demersurilor sale profunzime şi notorietate; 4. detaşarea de viziunea tradiţională şi tradiţionalistă
caracterizată prin ceea ce s-ar putea numi „romantism rural” şi acreditarea necesităţii innovării
prin urbanizare a satului, etc. prin toate acestei studiile profesorului Marica despre sat, având în
centru, ca o coloană
vertebrală, sunt valoroase şi astăzi pentru înţelegerea satului românesc de odinioară, a istoriei
lui moderne şi contemporane dar şi pentru înţelegerea necesităţii schimbării satului în acord cu
modernizarea societăţii româneşti.
Şi cu toate că investigaţiile iniţiate şi conduse de către Dimitrie Gusti au devenit repere clasice ale
sociologiei (rurale) româneşti, contribuţiile sociologului clujean George Em. Marica aduc o notă
personală, îndeosebi în plan
teoretic atât ca urmare a cunoaşterii surselor europene şi americane ale acestei teme, cât şi a constatărilor
de teren şi interpretărilor personale ale acestora.
Note:
1. 1. George Em. Marica, Încercare de
definiţie a satului, în vol. Studii Sociologice, Studiu introductiv, notă asupra ediţiei, lista
pricipalelor lucrări şi selecţia textelor de Gheorghe Cordoş si Traian Rotariu, Centrul de
Studii Transilvane, Fundaţia
Culturală Română, Cluj-Napoca, 1997, p.142
2. Ibid. p.
143
3. Ibid. p.
172
4. Dimitrie Gusti şi Traian Herseni, Elemente de
sociologie, ed. a V-a
(revăzută),
Edit.
„Cartea Românească”, Bucureşti, 1940, p. 296
5. George Em. Marica, op. cit., p.150
6. Ibid. p. 159 7. Ibid. p. 163 8. Ibid. p. 165 9. Ibid. p. 171 10. Ibid. p. 172
11. George Em. Marica, Satul
ardelean, op.cit. p.297
12. Id. Satul ca
structură psihică şi socială, ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra
ediţiei,
indice de autori de Andrei Negru, Edit. „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2004, p.206
13. Ibid. p. 219
14. Ibid. p. 216
15. Ibid. p. 228
13. Ibid. p. 219
14. Ibid. p. 216
15. Ibid. p. 228
Fotografii - Parcul Etnografic National "Romulus Vuia", Cluj-Napoca.
